Copiii sunt principala resursă a unei societăți, iar gestionarea acestei resurse nu privește numai, și nici în primul rând școala, ci, în primul rând, familia și, din momentul apariției statului național – statul însuși.
Familia. Profilul familial în care se nasc copiii este definitoriu pentru tipul de creștere și educație pe care aceștia îl vor primi, ba chiar și pentru speranța lor de viață. Părinții copiilor bucureșteni de la începutul secolului XX erau, în marea lor majoritate, meseriași și meșteșugari (mai mari, meșteri/stăpâni sau mai mărunți – calfe sau ucenici); urma apoi categoria celor cu ocupații mărunte; a celor angajați în servicii (hangii, hotelieri, comercianți, proprietari de birje etc.); a funcționarilor de stat; categorii mult mai reduse numeric erau cele ale proprietarilor și directorilor, cea a servitorilor de casă (din rândul cărora provenea cel mai mare procent de copii „din flori” – aprox. 50%) sau cea a liber-profesioniștilor (profesori, avocați, medici). Cei mai mulți copii – cam 70% din total – apăreau pe lume, așadar, în familiile celor cu ocupații mărunte, muncitorilor, servitorilor etc. În familiile din categoriile superioare nu se nășteau mai mult de 3% dintre copii, restul (aprox. 27%) fiind reprezentat de cei născuți în categorii medii.
„Motorul demografic” rămâne și în sec. XX satul, în care familia și grupul de vârstă sunt și agenție de protecție a copilului, de îngrijire și asistență medicală, de educație și activitate profesională. Orașul s-a străduit să „corecteze” lipsurile sau neglijențele pe care le-a considerat provenite din practicile tradiționale dar care proveneau, în mare parte, din deteriorarea practicilor tradiționale, din creșterea densității de locuire, degradarea familiei ș.a.
Statul și instituționalizarea protecției sociale a copilului în România. Primele preocupări urbane de organizare a protecției mamei și copilului au loc, în Țările Române, în sec. al XVII-lea în cadrul Bisericii, așa cum ilustrează Pravilele de la Govora, Pravila bisericească cea mică, legile lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Sunt prevăzute, în aceste legiferări, pedepse pentru avort și infanticid.
Sec. al XVIII-lea este intervalul când se definește statutul mamei și copilului și este precizată și organizată intervenția în situația copilului adandonat.
În sec. al XIX-lea este schițat sistemul de asistență socială. În 1875 este publicat primul regulament asupra igienei personalului feminin al unor industrii, pe baza legii sanitare din 1874, când a fost organizat și „serviciul moașelor”. În Transilvania se publică în 1876 și se completează în 1899 legea privind asistența acordată mamei și copilului.
În 1917, în Moldova au murit aproape 70% dintre copiii născuți; în regiunile de lângă front, în multe comune au murit toți copiii născuți în acel an. În anul 1919, doctorii Titu Gane și I. Nicolae pledau pentru aplicarea și în România a unor principii precum: a) cea mai importantă și mai greu de înfăptuit este protecția copilului până la 2 ani; b) o altă serie de măsuri trebuie să protejeze copiii până la vârsta școlarității (2-7 ani); c) în școli și ateliere trebuie, de asemenea, aplicate măsuri de control și ajutor al copiilor până la 15 ani. Tot ca indicator al preocupărilor tot mai mari pentru protejarea copiilor este de amintit conferința din 1934 în care moașa diplomată Evdochia Simionescu-Georgian afirma că sănătatea sufletească și trupească a unui copil depinde înclusiv de conceprea lui în momente „de liniște și odihnă”; or, experiența ei de moașă în oraș arăta cu totul altceva: „Nu o dată am văzut femei muncitoare care nu mai puteau lucra din cauza sarcinei având picioarele umflate și dureri provocate din cauza muncii grele. Nu puteau părăsi însă serviciul, din cauză că erau amenințate să fie înlocuite.”(apud. A. Majuru, 2006:56).
În ceea ce privește instituțiile înființate spațiul românesc, începutul are loc în 1883, în Vechiul Regat, , când apare Societatea Obolul, care se ocupa de copiii săraci care nu puteau fi crescuți de părinții lor; fondurile societății proveneau din chete, serbări, cotizații etc. În 1892 ia ființă prima creșă din București, pentru copiii angajatelor de la Manufactura de Tutun. În 1897 apare Leagănul de copii Sf. Ecaterina, o creșă pentru copiii mici (sub 3 ani), săraci, care erau primiți împreună cu mamele lor, cu obligația ca acestea să mai alăpteze încă un copil în afară de al lor. În 1910 se înființează Societatea de Pediatrie și Protecțiune a Primei Copilării, iar în 1925 ia naștere „Serviciul Asistenței Sociale la Ministerul Sănătății”. În subordinea acestuia funcționează șase centre de ocrotire a copiilor în Ardeal, un azil cu 570 de locuri la Chișinău, 190 de colonii; copiii era întreținuți în aceste centre, dați la „părinți crescători” sau crescuți în colonii.
În afara acestui serviciu ministerial, Asociația „Bunelor Gospodine” a avut inițiativa – sprijinită de Asistența Socială – dispensarelor mobile care se ocupau de copiii mici. Tot în afara statului, se mai ocupau de îngrijirea copiilor:
- Așezământul „Principesa Elena” din Cluj, cu o școală de infirmiere-vizitatoare, capabile de a oferi asistență la domiciliu;
- Societatea „Cercul Gospodinelor” (1920), care avea în coordonare 40 de dispensare în Vechiul Regat și 6 grădini de copii;
- Societatea „Principele Mircea” (1921), sub patronajul regiei Maria, care administra 84 de dispensare în două orașe (București și Cluj) și o școală de infirmiere;
- Primăria Bucureștiului a alocat, în acei ani, sume pentru construirea unui azil pentru copiii găsiți, a cinci dispensare și acordarea de ajutor bănesc și asistență medicală pentru femeile sărace care voiau să își alăpteze copiii.
În general, opinia specialiștilor a fost aceea că idealul pentru protecția sănătății copiilor mici ar fi încredințarea lor doicilor de la țară ori micilor leagăne din orașe, unde ar putea fi alăptați; în schimb, în realitatea coloniile de copii erau adesea localizate în mahalale, acolo unde ratele morbidității (numărul de îmbolnăviri) și mortalității erau foarte mari.
Bibliografie:
Bistriceanu, C. 2007. Sociologia familiei. București: Ed. Fundației România de Mâine.
Majuru, A., 2006. Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți. București: Sophia.