Modelul instituțional de educație a diferit în școlile din estul și vestul Europei, din sudul și din nordul continentului. Totuși, anumite formule de organizare a activității didactice au cunoscut eficiență și popularitate, fie din cauza instituțiilor care le susțineau (biserica), fie al metodelor și rezultatelor activității pedagogice. Încă din Evul Mediu sunt atestate patru tipuri de instituții școlare, care își vor continua activitatea și în modernitatea europeană:
1) școli ale profesorilor, dascăli cu sau fără pregătire didactică care instruiau copiii din cartier în schimbul unor taxe, în casele proprii sau închiriate;
2) școli sponsorizate de oameni bogați;
3) școli municipale, aflate în subordinea și în întreținerea autorităților locale și
4) școli ecleziastice, organizate pe lângă mănăstiri sau catedrale, care proliferează mai ales după Reformă și Contrareformă (sec. al XVII-lea).
În legătură cu acest din urmă model, de mare popularitate s-au bucurat școlile iezuite, destinate educării copiilor săraci, care au apărut în Europa catolică după 1500; aceste școli erau gratuite, iar cursurile erau susținute de învățați dăruiți, care deprinseseră și aplicau metode pedagogice inovatoare (de exemplu, promovarea în clasele superioare se făcea pe baza rezultatelor, nu a vârstei, ca în majoritatea școlilor, iar învățământul era organizat pe baza unei programe unice detaliate care prescria textele, procedurile pedagogice, regulile, disciplina) și care predau discipline care suplimentau curriculumul clasic latin. De asemenea, destul de răspândite erau școlile pioase, organizate în ordinul călugărilor piariști (ordin călugăresc romano-catolic al cărui scop era educarea tineretului), care selectau pentru educație numai copii săraci, pe baza recomadărilor preoților de parohie. În aceste școli era combinat un curriculum popular cu învățământul clasic. Aceste școli a funcționat în Spania, Portugalia, Europa Centrală; și în România au existat școli piariste, mai ales pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar.
*
Aceste școli, în toate cele patru formule de organizare menționate, erau frecventate de un o proporție de 25-30% dintre băieți (în Italia), procentul fiind mai redus în centrul sau estul continentului. Conform unor interpretări sociologice, educația europeană s-a divizat, în Evul Mediu și mai ales în perioada Renașterii (mișcare culturală desfășurată între secolele al XIV-lea și al XVII-lea care a presupus dezvoltatea literaturii, a artelor și reformarea educației), într-o 1) programă clasică (latină sau nelatină), ce presupunea perioade mari de studiu, dedicată claselor superioare sau clericilor și 2) o programă populară, în limba maternă, tributară necesităților și aptitudinilor categoriilor lucrătorilor urbani sau negustorilor. În urma inventării tiparului apar primele manuale, astfel că în preajma anului 1600, elevii școlilor din Europa Occidentală aveau deja manuale de gramatică și culegeri de texte.
Până în sec. al XVIII-lea, statele nu au susținut semnificativ învățământul. Apariția sistemelor de învățământ publice (de masă) a avut loc prima dată în Austria și Germania, fiind legată de afirmarea statelor naționale. Statul național (cel neintegrat și nesubordonat unui imperiu) se raportează la educație ca la un factor-cheie și un instrument util de pregătire a populației pentru o nouă formă de guvernare și o nouă structură socială și politică. Un nou sentiment față de copilărie (pe care istoricii au denumit-o „privatizarea copilăriei”) începe a se manifesta încă din sec. al XV-lea și al XVI-lea, și mai ales în sec. al XVII-lea: „noul copil” am modernității care se naște este mai alintat de părinți, mai dezinvolt. Filosoful englez John Locke (1632-1704) a scris în lucrarea sa despre educație, Some Thoughts Concerning Education (1693) că părinții „prea pasionați de odraslele lor” deformează generațiile cu răsfățul pe care îl practică în viața familială. Doctorul Jacques Duval vorbește în (1612) cu dispreț sau dezgust despre „zelul acela curios care le îndeamnă (pe mame – n.n.) să-și îmbrățișeze și să-și sărute copilul. Se recunoaște că, prin această purtare plină de curiozitate, ele vădesc o dragoste de maimuță, care, se spune, constă în aceea că-și strâng puii la piept cu atâta ardoare încât îi sufocă” (apud. Ariès și Duby, 1995, vol. VI, p.17). Aceste concluzii pot indica atât un comportament matern inedit în epocă, mai încărcat cu afecțiune decât în epocile anterioare, dar și – la fel de probabil – o „descoperire a maternității” în noua apropiere a sexelor în locuința urbană și în mediul citadin, în care bărbații și doctorii asistă la aspecte până atunci ascunse în spațiul foarte specializat sexual (în zone feminine și zone masculine) al gospodăriei țărănești medievale.
În combaterea unor asemenea amenințări la adresa viitoarelor generații de cetățeni apare (în sec. al XVII-lea) un curent moralizator care susține că trebuie promovat un sistem educațional de stat care să formeze generații atașate noilor valori morale și noilor idealuri naționale. A da un copil la școală însemna a-l sustrage Naturii (mamei, familiei) și a-l încredința Rațiunii. „Succesul noului sistem de educație constă în faptul că acesta modelează spiritele răspunzând, în același timp, exigențelor unui individualism în continuă dezvoltare”, spune Jacques Gélis (în Ariès și Duby, coord., 1995, vol. VI, p.17). Noul stil de viață urban nu mai dă importanță vechilor solidarități (cu familia, cu neamul, cu locul), ci pretinde acordarea de importanță individului: „În felul acesta are loc o dublă deplasare: de la familia-matcă la familia restrânsă; de la educația comunitară și deschisă, destinată integrării copilului în comunitate astfel încât interesele și sistemele de reprezentare ale spiței să devină ale sale, la o educație publică de tip școlar destinată și ea integrării acestuia (dar într-o formă de societate mult mai largă și mai abstractă – n.n C.B.P.), înlesnind totdată dezvoltarea capacităților sale” (Gélis, în Ariès și Duby, coord., 1995, vol. VI, p.18).
Educația de internat și educația familiilor burgheze, care proliferează în mediul urban, favorizează dezvoltarea capacității de a deprinde exercițiul valorilor, fără a le și interioriza: tinerii trec ușor de la imaginea fiului și elevului respectuos la practici mai libertine (recreații, jocuri, dulciuri); trecerile de la o autoritate la alta (de la autoritatea tatălui la cea a pedagogului și invers) fac posibile abaterile de la disciplină. De asemenea, răsplătirea meritelor școlare de către tați sau pur și simplu prezența banilor în casă facilitează accesul copiilor la bani de la vârste fragede (10 ani). Această resursă și libertatea pe care o facilitează devine accesibilă nu numai copiilor din familiile bogate, ci și băieților de prăvălie sau copiilor micilor notabilități.
Bibliografie:
Ariès Ph., Duby, G. (coord.) (1995), Istoria vieţii private, Bucureşti: Ed. Meridiane,
Pantelimon, C. (2019). Sociologia educației, Suport de curs. Disponibil online în platforma Blackboard.