În „Dicţionarul de pedagogie” (1979, p. 206), alături de definirea termenului „dificultate de a se integra într-o instituţie şcolară”, întâlnim şi o o altă semnificaţie: „situaţia copilului care nu are comportamente normale într-o clasă sau într-o şcoală pentru una sau mai multe din cauzele următoare:
• nivel mental inferior celui necesar pentru înţelegerea disciplinelor prevăzute (deficienţi mintal, întârziaţi psihic sau organic) sau formă de inteligenţă (practică, teoretică etc.) neconvenabilă pentru învăţământul respectiv;
• deficienţe senzoriale sau locomotorii care nu îi permit să urmeze şcoala;
• întârziere şcolară datorită unor lacune în cunoştinţele acumulate;
• comportament incompatibil cu o viaţă de grup (nu respectă regulile impuse, nu acceptă autoritatea, este agresiv cu colegii sau profesorii etc.);
• dificultăţi specifice în învăţământ (dislexie, disgrafie, discalculie etc.) ce pot antrena tulburări în domeniul afectiv.
Unii autori precizează conţinutul conceptului de „inadaptare şcolară” prin opunerea lui celui de „adaptare şcolară”. Cristina Neamţu consideră adaptarea şcolară o formă specifică de adaptare socială prin care se evidenţiază măsura în care elevul reuşeşte să răspundă cerinţelor educaţionale (atât cu privire la conduită, cât şi la însuşirea informaţiilor).
Adaptarea şcolară presupune astfel existenţa unei compatibilităţi între natura cerinţelor şcolare şi posibilităţile subiective ale elevului de a le îndeplini cu succes. Contrară adaptării şcolare este inadaptarea şcolară care desemnează, din această perspectivă, absenţa acestei compatibilităţi, cauzele aparţinând fie elevilor, fie şcolii, fie ambelor părţi.
Conceptul de “inadaptare” este marca perspectivei psihologice. Orice conduită de devianţă şcolară presupune o formă de inadaptare. “Devianţa şcolară” şi “delicvenţa juvenilă” se suprapun parţial. Ca atare conduitele de devianţă şcolară sunt reversibile şi se poate intervenii asupra lor trăgând concluzia ca nu toţi devianţii şcolari ajung delicvenţi, dar toţi delicvenţii au fost devianţi şcolari.
Gradul de adaptabilitate şcolară al copilului este analizat în cadrul psihologiei şi în strânsă legătura cu nivelul de inteligenţă, cu capacitatea acestuia de a face faţă exigenţelor şcolare. Din acest punct de vedere este supus analizei grupul copiilor cu inteligenţă şcolară de limită caracterizat prin capacitatea lor de a se adapta doar la limita inferioară a cerinţelor activităţii şcolare. Aceştia rezolvă sarcinile intelectuale doar parţial şi la un nivel inferior faţă de majoritatea colegilor de aceeaşi etate cronologică. Aceşti elevi au, de cele mai multe ori, sentimentul insuccesului şcolar, a trebuinţei de apărare, de a evita pedeapsa şi inferioritatea şi, din acest motiv, dezvoltă o atitudine negativă, opozantă faţă de instituţia şcolară. Ori, de aici şi până la absenteism sau abandon şcolar – forme specifice de devianţă şcolară – nu mai este decât un pas.
Elevul care în situaţiile problematice prevede insuccesul sau simte o stare de teamă, de nesiguranţă, îşi va putea organiza cu mare dificultate energiile emoţionale necesare realizării cu succes a activităţii şcolare. Teama, însoţită de nesiguranţa afectivă, influenţează negativ inteligenţa şcolară de limită, provocând frecvent inhibiţia şcolară.
Introducerea în practica şcolară a metodelor pedagogice active şi individualizate ar putea conduce către transformarea acestor „potenţialităţi” ale creierului în instrumente intelectuale autentice. Întrucât inteligenţa elevului este rodul propriei sale acţiuni, în învăţământ se impune abandonarea verbalismului, a dogmatismului didactic. Altfel, nu numai că potenţialităţile mintale ale elevilor rămân în stare latentă, dar uneori chiar şi elevii cu inteligenţă generală dezvoltată obţin rezultate şcolare slabe sau prezintă chiar insuccese.
Adevarata educaţie este cea care trezeşte inteligenţa şi conduce la dezvoltarea unei vieţi integrale. Este singura care poate crea o cultură noua şi o lume paşnică. Dar pentru a pune în acţiune această formă de educaţie, trebuie să pornim din nou , de la o bază complet diferită de cea existentă. Numai prin trezirea în indivizi a inteligenţei creatoare devine posibilă instaurarea unei vieţi pasnice şi fericite. Nu înlocuind un guvern cu altul, un partid politic prin altul, vom deveni inteligenţi. Niciodată o revoluţie sângeroasă nu va rezolva problemele noastre. Numai o profundă revoluţie interioară, care modifică toate valorile noastre, poate crea un mediu nou, o structură socială luminată. Un individ luminat poate acţiona asupra unor grupuri vaste de persoane, dar cu o condiţie, să nu urmarească rezultate. O transformare interioară adevarată este cu neputinţă la cel care se gândeşte la profit sau la efectele acţiunii sale.
Siteografie:
https://pdfs.semanticscholar.org/e7f9/440b9c39e6c2813d2563ddde24046c5de9b4.pdf
https://www.cursuripregatireprofesionala.ro/inteligenta-creatoare-si-educatia/
Bibliografie
Turliuc, M.N., Psiholosociologia comportamentului deviant, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007