În rândul instituțiilor educaționale formale (extrafamiliale), cel mai important loc îl ocupă astăzi școala. Atestată ca instituție publică în civilizațiile greacă și romană ale antichității, școala nu avea însă de atunci forma cunoscută astăzi. Conform lui Ulpian (jurist roman, sec. II-III d.Hr.), existau, pe lângă pedagogii din familiile înstărite, „în cetăți și în târguri dascăli care îi învață pe copii noțiunile elementare ale scrisului” (cf. Ariès și Duby, 1994, vol.I, p. 29).
În acest sistem, învățământul public se desfășura dimineața și existau vacanțe, stabilite conform calendarului religios. Până la vârsta de 12 ani, școlile erau mixte, frecventate atât de băieți, cât și de fete. După această vârstă, la Roma numai băieții familiilor înstărite își continuau învățătura: studierea autorilor clasici, mitologiei, retoricii. Studiile aveau ca scop cultivarea și înnobilarea spiritului, și nicidecum căutarea răspunsurilor la curiozitatea studenților sau pregătirea pentru viitoarea ocupație. Funcția școlii nu era, așadar, de a adapta omul societății sau de a-l forma, ci de a-l cultiva și înfrumuseța spiritual. În Grecia, educația publică se desfășura în gimnaziu; jumătate din educație era fizică, apoi se mai studiau muzica, Homer, filosofia și puțină retorică.
În Evul Mediu timpuriu, societatea era compusă, pe alocuri chiar în proporție de 75%, din femei și copii. Așa se întâmpla că mulți copii erau încredințați călugărilor, ca garanție pentru fericirea familiilor sau pentru că erau orfani sau abandonați de părinți. Astfel, au apărut adevărate comunități religioase-grădinițe, în care se aflau numeroși tineri „oblați” (laici care trăiau în mănăstiri) care, deveniți majori, puteau rămâne călugări în mănăstiri sau nu. Educația în aceste comunități era diferită de cea a antichității, dar și de cea a societății laice: erau promovare valori precum condamnarea brutalității fizice, străduința de a fi menținute virtuțile copilăriei (cel puțin la nivel sufletesc; laicii considerau însă adesea aceste virtuți drept naivitate sau slăbiciune): tânărul virtuos „nu se încăpățănează în mânie, nu poartă pică, frumusețea femeilor nu-l încântă, el spune întotdeauna ce gândește”, mărturisea Beda Venerabilul (sfânt catolic, 672-735; apud. Ariès și Duby, 1994, vol. II, p. 172). Educația călugărilor era menită să deschidă sufletul tinerilor, nu să-l împietrească, așa cum se întâmplau lucrurile cu tinerii lipsiți de această educație. În mănăstire sau în afara acesteia, trecerea spre tinerețe sau maturizarea erau sever supravegheate.
O prezență foarte importată rămâne, și în familia medievală (așa cum era și în familia antică), doica. Inteligența și sensibilitatea se educau în familie, apoi se puteau rafina în școală. Dar nu toate doicile locuiesc în casa familiei copilului ci, în multe cazuri, copilul locuiește în casa doicei. Scrieri ale vremii consemnează sfaturi referitoare la alegerea doicii (contau vârsta, seriozitatea femeii), ceea ce ilustrează responsabilitatea mare care revenea acestui personaj. „Pe doică o așteaptă răspunderi esențiale: să-și dăruiască laptele, desigur, dar să și cânte ca să-l adoarmă pe copil, să-i dreagă eventualul bâlbâit și să știe chiar să-i remodeleze chipul (nas, gură, strabism) prin îndemânatice manipulări”, spune Francesco di Barberino, notar și scriitor florentin (apud. Ariès și Duby, 1995, vol. III, p. 329). Se emit avertismente privind posibilitatea nașterii unei afecțiuni prea mari a copilului față de doică, figura duioasă, mereu atentă la nevoile celui mic: această afecțiune poate crește dacă legătura se prelungește după înțărcat, în dauna iubirii filiale, față de părinți.
După 1350, urbanitatea şi civilitatea, arta de a trăi specific urban, se precizează în societățile occidentale ca „un ansamblu de atitudini mentale care, vreme de două veacuri, se desprinsese încet de rusticitate, fără a învinge valorile tradiţionale” (Le Goff, p. 152). Această evoluţie a mentalităţii duce la precizarea unui ethos, a unei viziuni asupra lumii specific urbană. Expresiile cele mai evidente ale acestui ethos sunt:
a) consumul alimentar crescut (pâinea e mai bună şi, cu toate acestea, mai puţin prezentă în cheltuielile pentru hrană, în care apar, tot mai mult, cheltuielile pentru carne, peşte şi alte alimente de lux);
b) instituţionalizarea prostituţiei (atenuarea gravităţii păcatului trupesc de către teologii „lucizi”, după ce purgatoriul s-a impus în doctrina catolică la sfârşitul sec. XII şi începutul sec. XIII);
c) valorizarea câştigului material (canonizarea unor negustori); bariera morală nu mai desparte bogaţii de săraci, ci se lasă acum între cei care muncesc pentru respublica şi ceilalţi („Mai bine să acţionezi în zadar decât să stai degeaba”; „A şti să câştigi bani este un lucru frumos şi o mare ştiinţă” – Paolo da Certaldo);
d) apariţia învăţământului laic (care se desfășoarăm acum în limba vulgară și presupune lecturi practice, scriere rapidă şi lizibilă – scriptura mercantesca –, aritmetica, limbile moderne); în judecata practică se impune ratio, deducţia logică, contabilizarea, controlul.
Bibliografie:
Ariès, P., Duby, G. (1994-1995). Istoria vieții private, vol. I-V. București: Ed. Meridiane
Le Goff, J., „Orașul” în Le Goff, J., Schmitt, J.-C. (2002), Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, pp. 560-572. Iași: Ed. Polirom.