Învățământul public

Reprezentanții Iluminismului (mișcare ideologică și culturală desfășurată între sec. al XVII-lea și al XIX-lea în Europa și America, care urmărea „luminarea” maselor cu instrumentele rațiunii) și statele naționale au formulat ideea că școala trebuie să formeze cetățeni utili și loiali statelor; acest principiu a stat la baza centralizării învățământului. Începând cu 1760, școlile religioase (iezuite) au început să fie desființate. Sistemele de învățământ de masă au apărut prima dată în Franța și Germania, unde s-a investit în pregătirea profesorilor (s-au înființat școli de profesori proveniți, mulți dintre ei, din clasele populare) și în construirea de școli. În 1802, Napoleon a subordonat statului, prin lege, întregul învățământ francez, ce avea să fie caracterizat prin centralism și uniformitate. S-au înființat licee (școli secundare în care se predau discipline precum latina, greaca, literatura franceză, logica și matematica) și două școli de învățământ superior, universitar (Ècole Polytechnique și Ècole Normale Supérieure). Aceste instituții au făcut modelul altora echivalente din învățământul european și chiar cel românesc.

Astfel, în sec. al XIX-lea, „copilul nu aparține numai familiei sale, ci el este viitorul națiunii din care face parte, producătorul, reproducătorul, cetățeanul și soldatul de mâine. Între el și familie, mai ales în cazul în care aceasta este considerată săracă în posibiltăți, se strecoară terți: filantropi, medici, oameni de stat care înțeleg să-l protejeze, să-l întrețină, să-l disciplineze” (Perrot, în Ariès și Duby, coord., 1997, vol. VII, p. 127). Natalitatea devine o afacere și un interes de stat și este controlată/limitată de familiile urbane. Pe de altă parte, nelegitimitatea nașterilor, semn al emancipării sexuale, este în creștere; de asemenea, individualismul accentuat se afirmă și în forma feminismului, care se raportează la naștere ca la un rezultat al „hotărârii” unui „cuplu” (noțiuni noi, care subliniază apariția unui voluntarism al concepției; altfel spus, nașterea nu mai este o fatalitate, un „dat” al naturii sau al lui Dumnezeu, ci rezultatul deciziei cuplului). Astfel se produce, spun sociologii, un proces de conștientizare a copilului, care implică și planificarea educației lui. „Suntem născute numai pentru a fi mame”, spune o eroină a lui Balzac, ilustrând expansiunea sentimentului matern, însoțit și de întețirea manifestării sentimentelor paterne (congruente cu maternitatea).

Sec. al XIX-lea cunoaște următoarele trăsături principale ale creșterii copiilor: a) apelul la doică este generalizat, b) abandonarea copiilor este extrem de frecventă și c) spre finalul secolului apare, ca nouă disciplină, care pune bazele unor noi forme educaționale, puericultura. În toate mediile, prima copilărie este domeniu exclusiv feminin: copiii poartă toți părul lung și rochițe, până la vârsta de 3-4 ani. Apar jucăriile, produse industrial la oraș sau confecționate de părinți în mediile populare; la țară ele nu sunt luate în seamă, joaca implicând mai mult alți copii, grupul de vârstă sau experiențele cu lucrurile naturale. Mamele sunt responsabile cu prima educație, inclusiv cu deprinderea cititului de către copii. Fetele vor rămâne în grija mamelor mai mult decât băieții și tot prin grija mamelor își vor pregăti și cariera matrimonială (pregătirea trusoului, participarea la baluri sau evenimente sociale, cântatul la pian, broderia etc.): „o lungă istorie dintre mamă și fiică” consacră o continuitate familială cu dominantă feminină.

În acest secol, bătaia, ca metodă coercitivă folosită în educație, tinde să fie exclusă atât din familie (mai ales în mediul burghez), cât și din școală; se precizează astfel o diferență semnificativă între instituțiile publice de educație și cele conservatoare sau religioase, unde se mai aplică pedeapsa corporală. La țară, bătaia este admisă, cu condiția să nu fie depășite anumite limite (stabilite de fiecare comunitate în parte). Aceste comportamente se datorează fie reprezentării copilului ca forță rebelă care trebuie îmblânzită, fie reprezentării vieții ca fiind trai dur, cu care copiii trebuie să se obișnuiască de mici. Mai ales în creșterea băieților, ideea de violență fizică este asociată celei de virilitate. În această epocă, ca și mai târziu, copiii sunt vectorii ascensiunii sociale a familiei sau țapii ispășitori ai nereușitelor sociale ale acesteia. În sec. al XIX-lea, dar mai ales în următorul, educația interiorizează principiul autonomiei: interesele individului pot fi altele decât ale familieia grupului sau societății și, ca atare, el trebuie să-și dezvolte inițiativă și „chiar să cultive o anumită nedeterminare care să le protejeze capacitatea de a acționa liberi, cale preconizată de pedagogiile libertare” (Perrot, în Ariès și Duby, coord., 1997, vol. VII, p. 141).

Formele contracepției (mecanice, biologice, avortul) sunt tot mai frecvente la începutul sec. XX. Neomalthusienii[1] libertari intensifică propagarea tehnicilor contraceptive, contrariind, într-o primă instanță, femeile obișnuite să-și gestioneze singure fertilitatea. În privința școlii, intervalul 1850-1914 cunoaște consolidarea învățământului de stat. Franța rămâne deschizătoare de drumuri: încă din 1833, François Guizot, ministru al Educației, obligă toate municipiile să deschidă școli elementare gratuite. Între 1879 și 1883 are loc secularizarea completă a învățământului și se introduc gratuitatea și obligativitatea învățământului primar (6-13 ani). Învățământul secundar (11-18 ani) este împărțit în două trepte, de 4, respectiv 3 ani., dar, pentru o vreme, rămâne frecventat preponderent de tineri din clasele mijlocie și superioară. Cele două tipuri de curriculum-uri (cel clasic – latină, limbă modernă, matematică – și cel modern – științe, istorie, competențe comerciale și abilități manuale) au căpătat aceeași importanță în sistemul public. La începutul sec. XX apar și școlile cu profil tehnic și vocațional. Învățământul secundar rămâne puțin frecventat, ratele de școlaritate fiind de 2-3% în vestul Europei.

Învățământul public în România este inițiat în a doua jumătate a sec. al XIX-lea: în 1862 este înființat Ministerul Cultelor și Instrucțiunii și în 1864 apare Legea Instrucțiunii Publice, prin care este reglementat învățământul primar de 4 ani, uniform (prevedere facilitată de realizarea Unirii Principatelor), obligatoriu și gratuit (pentru copiii între 7 și 12 ani). Învățământul secundar constă în gimnazii de 4 ani, licee clasice de băieți (de 7 ani), școli secundare pentru fete, seminarii teologice. Învățământul vocațional este și el reglementat, fiind înființate școli de meserii, școli agricole, școli comerciale și școli de menaj pentru fete. La sfârșitul sec. al XIX-lea liceul este organizat pe trei secții: clasică, umană și reală. Totuși, alfabetizarea se produce târziu în societatea românească: în 1898, 84% din populația românească este analfabetă.

La nivel internațional, începând cu deceniul 6 al sec. XX au apărut câteva tendințe care se păstrează până în prezent:

-          crește proporția copiilor înscriși în învățământul formal,

-          crește durata medie de școlarizare,

-          educația formală și evaluarea în funcție de rezultatele școlare devin obiective ale guvernelor și organismelor internaționale.

Țările bogate, Europa de Vest, America de Nord ș.a. vizează obiectivul școlarizării elementare de 100%; țările sărace cunosc, la rândul lor, o  creștere accelerată a ratei brute de școlarizare (numărul de elevi dintr-un ciclu raportat la numărul total de copii de vârstă corespunzătoare acelui ciclu școlar).

România atinge obiectivul de 100% rată de școlarizare înainte de 1970, dar valorile acestui indicator scad la 85% în 1994 și mai cresc apoi, între 1997-1998, până la 100% (în învățământul primar). În ceea ce privește învățământul secundar, acesta atinsese rata de școlarizare de 100% în anii 80 (când devenise obligatoriu învățământul de 12 clase), scăzând apoi până la 80% în anii 90 (odată cu eliminarea obligativității absolvirii celor 12 clase și cu scăderea nivelului de trai). Învățământul superior avea, în 1990, o rată de școlaritate de 10%, iar în 2002 aceasta crescuse până la 35%, atingând un maxim de 45% în 2009-2010. În anii următori, rata brută de cuprindere în învățământul superior scade până la 30-31% în 2014. Comparativ cu țările dezvoltate, această rată este mult mai mică: Franța are o rată de 50% de cuprindere în învățământul superior, iar SUA – 80%.

*

Organizarea sistemelor școlare în societățile contemporane se realizează, în general, în funcție de:

a)      localizarea autorității decizionale (la nivelul școlilor sau la nivel național – ministere); în România, autoritatea școlii se manifestă în ceea ce privește manualele alternative și „curriculum-ul la alegerea școlii”; în general, centralizarea organizării învățământului care ca efecte uniformizarea învățământului, iar descentralizarea – adaptarea învățământului la caracteristicile locale.

b)      organizarea carierei școlare: vârsta la care se produce specializarea (de pildă, deschiderea învățământului vocațional sau profesional pentru vârstele mici – 10 ani în Germania – sau pentru vârste mai mari – la terminarea liceului în SUA); în România, liceul presupune o opțiune implicită pentru o arie de pregătire curriculară academică sau vocațional/profesională.

Bibliografie:

Ariès, P., Duby, G. (1995-1997). Istoria vieții private, vol. VI-VII. București: Ed. Meridiane

Hatos, A. (2006). Sociologia educației. Iași: Ed. Polirom