Cum poate fi obținută disciplina într-o clasă în care copiii beneficiază de libertate? Montessori introduce conceptul de disciplină activă, pentru a separa diciplina bună de rigiditatea și muțenia disciplinei impuse:

„Noi spunem despre un individ că este disciplinat atunci când este stăpân pe el însuși și deci poate să dispună de sine, când trebuie să urmeze o regulă de viață.

O atare concepție a disciplinei active nu este ușor de înțeles, nici de realizat, dar cu siguranță că ea conține un înalt principiu de educație, cu totul deosebit de constrângerea absolută și evidentă la imobilitate” .

Deși principiile pedagogiei montessoriene pun mare accent pe ideea de libertate a copilului, aceasta nu este totală. Există și limite ale acestei libertăți: „Libertatea copilului trebuie să aibă ca limită interesul colectiv, iar ca formă ceea ce numim educația bunelor comportări și a atitudinilor” .

Iată, deci, până unde poate merge libertatea individului: până la limita colectivității. Dincolo de aceasta și dincolo de bunele atitudini sau maniere nu se poate merge. Prin urmare, cei care consideră că pedagogia libertății trebuie să tindă spre eliminarea tuturor barierelor în calea exprimării libere a copiilor se înșeală. Maria Montessori ne arată o cale pedagogică în care copiii sunt, într-adevăr, liberi, dar această libertate nu depășește normalitatea (definită, în cele din urmă, colectiv, în maniera lui Emile Durkheim). Pedagogia montessoriană este, dacă se poate spune astfel, mai atentă la individ, îl cultivă, dar cu condiția ca acesta să urmeze calea unui progres didactic, educativ, uman. Nu i se permite nimănui să depășească limitele firești ale colectivității din care face parte.

În practică, spune Montessori, e greu ca un pedagog să aplice aceste principii, mai ales dacă este obișnuit cu vechile sisteme pedagogice, în care doar pedagogul avea posibilitatea de a se mișca liber, iar datoria sa era, practic, de a-i împiedica pe copii, de a le înăbuși tendințele intime, obișnuite ale vârstei. Pedagogul nou trebuie să se considere un fel de astronom care observă mișcarea astrelor (mișcare care e de la sine și care are ordinea sa), fără să intervină, pentru a cunoaște această mișcare cerească. Acest pedagog trebuie să simtă că dezordinea inițială din comportamentul copiilor este cu totul necesară și nu poate fi eliminată, nici înăbușită. În schimb, când comportamentul copiilor liberi devine violent, educatorul trebuie să intervină, dar obligatoriu pentru a-i face pe copii să înțeleagă diferența dintre bine și rău. Educatorul nu trebuie pur și simplu să acționeze brutal, ci să împiedice apariția comportamentelor reprobabile făcând în același timp distincția morală de care am vorbit; acest lucru este, desigur, mai complicat decât să aplici o disciplină severă, dar este singura modalitate prin care se pot obține rezultate pedagogice pe termen lung.

Copiilor trebuie să li se cultive și independența; autorea face aici trimiteri de natură politică la popoarele care acceptă servitutea, ceea ce nu este firesc.

De multe ori, ajutorul inutil este o piedică în calea dezvoltării normale a ființei umane. „Este suficient să se aplice astfel de principii și se va vedea cum se naște în copil un calm care caracterizează și aproape îi luminează toate acțiunile. Se naște cu adevărat un copil nou, moralmente superior celui care este tratat ca un neputincios și incapabil” .

Se poate spune că în astfel de abordări recunoaștem un spirit cu adevărat umanist, în care ființei umane reprezentate de copil i se cultivă și i se recunoaște demnitatea și libertatea, dar în același timp se manifestă grijă pentru eliminarea din comportament a exceselor și elementelor reprobabile, definite colectiv, deci fixate cultural, social, religios etc.

Autoarea recomandă să se renunțe la obișnuitele recompense exterioare și pedepse, ea însăși declarând că a rămas uimită să constate cât de puțin contau acestea pentru copii. Când un copil (normal) era recalcitrant, era doar izolat la o băncuță separată de restul comunității de copii, care se jucau la o oarecare distanță. Cel „pedepsit” primea însă toate obiectele de care avea nevoie, dar era separat de comunitate, pe care de altfel era liber să-o vadă. De cele mai multe ori, astfel de copii realizau cât de grav este să nu fie împreună cu ceilalți și-și corectau comportamentul.

Autoarea acordă o mare importanță raporturilor firești cu natura (este împotriva obiceiului de a izola copiii de natură, pe principiul „închide ușa, că este curent!”). De asemenea, crede că o importanță mare în educație o are relația copilului cu plantele și animalele.

Din tratat nu lipsește problematica educației religioase, care, firesc, este integrată nivelului de înțelegere a copiilor: „Munca la câmp ca parte a educaţiei religioase. Ne-am gândit că ar fi o idee minunată să-i facem pe copii să cultive grâul și strugurii care vor fi întrebuinţaţi ca materie pentru Euharistie și astfel să includem activităţile religioase ale copiilor în muncile câmpului și în bucuriile lor legate de acestea. De aceea, am ales porţiuni dintr-o pajiște pe care copii se jucau după-amiaza pentru cultivarea grânelor și a viţei-de-vie. Două parcele dreptunghiulare au fost alese chiar de copii, una în extremitatea dreaptă, iar cealaltă în extremitatea stângă a câmpului. Apoi a fost ales un soi de grâu care crește repede. Brazdele pentru sămânţă au fost trase în rânduri paralele și fiecare dintre copii a semănat o parte din sămânţă în ele. Semănatul efectiv, grija cerută pentru a nu lăsa nici o sămânţă să cadă în afara brazdelor, precum și seriozitatea și gravitatea cu care erau îndeplinite muncile, au arătat dintr-o dată că activitatea era potrivită scopului avut în vedere” . Din păcate, ne spune autoarea, acest exercițiu a fost eliminat din Casele copiilor, pe motiv că el se pretează doar la catolicism și mai puțin la alte religii, mai abstracte. El ilustrează însă modul cum educația montessoriană înțelege să aducă principiile aproape de viața reală a copiilor.

Tratatul despre copii al Mariei Montessori este foarte amănunțit, în sensul unei foarte laborioase munci de observație și sistematizare a observațiilor despre comportamentul copiilor, de la atitudinea față de muncă la precizia în mișcări. Toate aceste elemente care compun activitatea și viața copilului sunt studiate și perfecționate în conformitate cu principiile pedagoice pe care le-am amintit mai sus, care, fiind totuși simple, prespun mai degrabă o atitudine practică înțelegătoare, o încredere în copil și o temperanță deosebită în munca educatorului. În plus, ele presupun atenție, răbdare, pe scurt, vocație profesională. Pedagogia montessoriană este o pedagogie de elită, deși se adresează tuturor copiilor și  a început, așa cum am văzut, cu cei mai puțin favorizați de soartă. Principiile sale de bază se regăsesc azi în multe instituții pedagogice, așa cum este și firesc, chiar dacă originea lor nu mai este clar localizată.

Bibliografie:

Montessori, M. (1977). Descoperirea copilului, București: Ed. Didactică și Pedagogică, ,

Pantelimon, C. (2019). Suport de curs - Istoria ideilor educaționale. Disponibil în platforma Blackboard