Educabilitatea. Educabilitatea, care a fost definită drept capacitatea elevilor de a-și însuși conținuturile școlare presupune, în concepția sociologului francez Pierre Bourdieu, existența unor habitusuri, adică a unor dispoziții durabile, transpozabile, capabile să funcționeze ca principii și reprezentări ale comunității, dar care există de-sine-stătător, fără a fi controlate de vreun agent sau instituție a acesteia. Habitusurile sunt asimilabile unui simț practic care constă în preferințe, gusturi, structuri cognitive durabile și scheme de acțiune care organizează acțiunea practică, sau unei conștiințe practice (conform sociologului Anthony Giddens, ceea ce este stabil, predictibil în percepția, gândirea, acțiunea indivizilor, fără ca ei să fie neapărat conștienți de aceasta, o „natură a omului”). Habitusul se deprinde prin socializare, în familie, în sistemul educativ sau în categoria socială din care cineva face parte.

 

 

            Conform lui Bourdieu, relația dintre sistemul de învățământ și cultură sau limbaj perpetuează anumite inegalități care stau la baza ierarhiei sau împărțirii societății în clase sociale. Limbajul și limba sunt instrumente de diferențiere între categorii, putând fi chiar folosite ca formă de violență sau de exclusivitate simbolică, cu ajutorul cărora grupurile (profesionale, de prieteni, publicurile, grupuri etnice sau teritoriale etc.) își întăresc dialectele (jargoanele) pentru a se afirma diferit sau în opoziție cu alte grupuri. Accesul la dicția corectă, însușirea limbajului academic, accesul la cultură prin stăpânirea codurilor culturale necesare înțelegerii artei sunt instrumente de dominație simbolică ale claselor dominante.

 

           

 

Limbajul ca demarcare socială în instituțiile de învățământ. În universități, un exemplu de mod de distanțare între categoriile sociale este ceea ce se numește „discursul magistral al cursului”, un mecanism prin care profesorii, titulari de cursuri, se distanțează de studenți, inferiorizându-i, punându-i în fața unui discurs greu inteligibil, construit după un cod lingvistic la care aceștia nu au acces. Studenții sunt confruntați cu sarcina de a traduce acest cod în propriile coduri lingvistice, sarcină care este cu atât mai bine îndeplinită cu cât codurile proprii sunt mai compatibile cu cel al profesorului/universității.

 

 

            Codurile lingvistice și segregarea grupurilor școlare. Basil Barnstein, sociolog al educației britanic, a identificat, în 1971, existența a două tipuri de coduri lingvistice generale, care includ toate tipurile de limbaj:

 

1) coduri restrânse și

 

2) coduri elaborate.

 

Un cod lingvistic restrâns este eficient când există  cantitate mare de cunoștințe împărtășite, de la sine înțelese de către toți interlocutorii. Este un cod care face economie de cuvinte, de timp, fiind totuși bogat în nuanțe și conținut: multă semnificație în puține cuvinte, datorită nivelului mare de intercunoaștere, de familiaritate al interlocutorilor. Utilizarea acestui cod presupune orientarea către informațiile suplimentare discursului verbal, care rămân nespuse. Este de asemenea recunoscut faptul că interlocutorul este „de-ai noștri”, făcând parte din grupurile legate, familie, grup de prieteni sau colegi.

 

Un cod lingvistic elaborat este cel prin care se dezvăluie totul, prin care lucrurile sunt explicate astfel încât fiecare partener de comunicare să înțeleagă despre ce este vorba. Se poate folosi când se comunică un conținut nou, care nu are referențial în experiențele anterioare ale interlocutorilor sau acolo unde sunt implicați interlocutori între care există un nivel scăzut de intercunoaștere.

 

În urma unor experimente școlare, s-au tras concluziile că elevii din categoriile sociale mai scăzute au acces mai ales la codurile restrânse, în vreme ce elevii din clasele mijlocii pot apela atât la codurile restrâns, cât și la cele elaborate. În general, în instituțiile școlare este promovat codul elaborat.      

 

 

*

 

 

 

 

 

Recomandările pentru gestionarea folosirii codurilor lingvistice la clasă sunt următoarele:

 

1.      Clasa este un mediu de competiție în vederea demonstrării stăpânirii codurilor elaborate. În această competiție, cadrul didactic trebuie să fie conștient de reținerea unor copii, datorită inabilității de a folosi codurile elaborate, și nu neapărat de incapacitatea de a înțelege ce spune profesorul.

 

2.      Dacă elevii nu înțeleg ce spune cadrul didactic, nu este neapărat din cauză că nu stăpânesc codurile elaborate, ci se poate datora și folosirii în exces a jargonului, abrevierilor sau neologismelor de către profesor (metode care sunt, de multe ori, o ilustrare a folosirii codurilor restrânse, și nu a celor elaborate).

 

3.      Folosirea codului restrâns oferă siguranță interlocutorilor, iar folosirea limbajului unui grup întărește acel grup. Uneori, cadrul didactic poate apela la codurile restrânse ale grupurilor informale de elevi, pentru a transmite mesaje care presupun un nivel mare de încredere.

 

 

 

Bibliografie:

 

Giddens, A. (2001). Sociologie. București: Ed. All

 

Hatos, A. (2006). Sociologia educației. Iași: Ed. Polirom