Societățile trăiesc pe baza a două tipuri de suporturi de natură fizică:
1. Mediul natural (regnul mineral, vegetal, animal) și
2. Mediul social (specia umană).
Educația, ca unul dintre procesele constitutive ale socialului, ca mod din ce în ce mai extins și mai eficient de schimbare și coordonare socială, este, de asemenea, tributară resurselor acestor medii. Ele sunt însă puternic diferențiate între mediul urban și cel rural. Deși îndeobște se consideră că mediul urban, în care trăsăturile civilizației tehnico-materiale sunt mai numeroase și mai puternice, este mai favorabil organizării învățământului de masă, anumiți specialiști atrag atenția asupra unor pericole „mortale” care amenință tinerele generații tocmai în acest mediu.
Conform unora dintre diagnosticele cele mai alarmante, dar și cele mai întemeiate (științific și moral, deopotrivă), ambele tipuri de resurse tind să fie degradate, cantitativ sau calitativ, cu mult mai rapid în mediul urban decât în cel rural.
Evoluția mijloacelor de comunicare și de deplasare a transformat și a anulat spațiul ca distanță. Totodată, fenomenelor cosmice și climatice au putut să devină, dacă nu anulate, cel puțin ignorate în cadrul aceluiași progres tehnic: iluminatul electric anulează diferența între zi și noapte, iar centralele termice pe cea între vară și iarnă. De asemenea, mediul urban este încărcat cu aglomerări nefirești de construcții și de populație: conform datelor, populația s-a mărit de 100 000 de ori în interiorul aceluiași perimetru spațial, creând „supertriburi”; faptul îi afectează pe oameni în același mod în care închiderea în cușcă influențează animalele sălbatice din grădinile zoologice (Morris, 1969, 2010, pp. 11-12).
Konrad Lorenz (1903-1989), fondator al etologiei, diagnostichează începutul unei patologii a umanităţii, ca specie biologică, patologie care se manifestă tocmai ca hipertrofia sau proliferarea necontrolată a civilizaţiei urbane. În studiul Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate (din 1973!), el enumeră principalele degenerări ale societăţii de la echilibrul natural şi cultural totodată. Căci, în opinia etologilor, principala virtute a naturii, care ar trebui să se regăsească şi în cazul omului sau a societăţii, este echilibrul.
1. Suprapopularea. Aceasta, însoţind în mod necesar societatea urbană, definită prin capacitatea sa de a tolera valori extrem de mari ale densităţii populaţiei, determină atrofierea înclinaţiilor naturale de socialitate, sociabilitate şi solidaritate. Numărul mare de persoane pe care le întâlnim într-o zi obişnuită din existenţa noastră cotidiană depăşeşte cu mult capacităţile noastre naturale de relaţionare. „E nevoie, aşadar, de o selecţie, altfel spus, trebuie să îi ţinem la distanţă din punct de vedere sentimental pe mulţi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastră. Not to get emotionally involved (a nu te implica emoţional), iată una din principalele griji ale multor orăşeni” (Lorenz, 2007: 19), care devine manifestă vârste tot mai timpurii.
2. Pustiirea spațiului vital este a doua consecință dezastruoasă a civilizaţiei urbane hipertrofiate. Acest fenomen, prin care umanitatea îşi periclitează propria existenţă exploatând fără limite resursele spaţiului pe care îl populează, exterminând speciile subordonate, este tributar mai cu seamă ritmului tehnologizării înverşunate a societăţilor.
3. Competiția. O altă consecință dezastruoasă a progresului civilizaţiei este chiar progresul, ca „întrecere cu sine însuşi”. Dacă toate sistemele vii dispun de mecanisme de autoreglare, făcute să echilibreze, să stabilizeze procersele acestor sisteme, în societatea umană se promovează un caz aparte de conexiune inversă pozitivă. Acest caz este dat de competiţia între membrii aceleiaşi specii, competiţie care stimulează înmulţirea şi creşterea performanţelor. Opinia şi avertismentul etologilor este, însă, că, spre deosebire de selecţia extraspecifică, cea intraspecifică nu numai că nu sporeşte şansele de supravieţuire ale membrilor speciei, ci chiar le diminuează. Societăţile valorizează din ce în ce mai mult orice poate da un ascendent individului asura celorlalţi semeni. Competiția copiilor în instituția școlară este un simptom al exagerării acestui mecanism, maladiv chiar și la vârstele maturității, dar cu atât mai periculos când apare în rândul copiilor.
4. „Moartea termică a simţurilor”. Civilizaţia actuală, prin stăpânirea tot mai extinsă şi mai eficientă asupra mediului înconjurător a crescut sensibilitatea faţă de neplăcere, contribuind la „tocirea” celei faţă de plăcere. „Evitarea asiduă a oricărei neplăceri face imposibilă bucuria”, chiar dacă plăcerea este încă detectabilă. Mai cu seamă relaţiile sociale au de suferit, de vreme ce ele nu sunt menite („programate”) să aducă numai bucurie, ci şi suferinţă. Oamenii nu mai sunt însă dispuşi să primească, odată cu bucuria/plăcerea împărtăşirii legăturii sociale şi cantitatea de neplăcere presupusă de convieţuire. Satisfacerea dorințelor copiilor încă dinaintea formulării lor concrete este un exemplu trist de deprivare a sensibilității lor, practicat în mod asiduu mai ales acolo unde mijloacele materiale sunt abundente.
5. Decăderea genetică se manifestă social ca democraţie liberală care aşază afirmarea liberă a individului mai presus de sănătatea socială, aflându-se în pragul unei catastrofe de reglare. „Eliminarea simţului natural al dreptului prin tendinţa actuală către toleranţă absolută e întărită în acţiunea ei periculoasă de doctrina pseudodemocratică, ce afirmă că întregul comportament uman ar fi însuşit prin învăţare” (Lorenz, p. 62). Un sindrom al mutaţiilor genetice ale civilizaţiei este şi asocierea dintre precocitatea sexuală şi întinerire. Păstrarea stării de tinereţe pe perioade cât mai îndelungate (denumită de biologi neotenie) poate duce, în anumite condiţii, la încetinirea ontogenezei umane şi la cazuri de retard. Persoanele care regresează sau rămân în stare infantilă, lipsite de norme de comportare socială mature sunt dovezile fenomenului de degradare genetică a sistemului social. Ca devianţi sau delincvenţi, pot stârni, individual, compasiunea; la nivelul sistemului, însă, ele sunt la fel de nocive ca o tumoare malignă pentru sistemul organismului viu.
6. Disoluția tradiției. Ca moştenire a trăsăturilor dobândite – tip de transmitere ce permite ca evoluţia istorică a unei civilizaţii să fie de zeci de ori mai rapidă decât evoluţia filogenetică – tradiţia este unul dintre cele mai puternice resorturi ale dezvoltării sistemelor sociale. „Păstrarea de date nu e la fel de importantă, ci e chiar mult mai importantă decât dobândirea unor date noi” (Lorenz, p. 73), şi de cele mai multe ori, cei mai mulţi dintre noi nu au nici cea mai vagă idee care dintre obiectele tradiţiei reprezintă un balast de cunoaştere de care ne putem lipsi şi care constituie un bun cultural indispensabil supravieţuirii sistemului social. La nivel social, această ignorare a tradiţiei determină conflicte între generaţii care depăşesc mediul familial, intrând în cel instituțional/școlar sau social.
Tineretul tinde să se precizeze, crede Lorenz, ca o pseudospecie separată, distinctă de cea a părinţilor lor. Sistemul aureglator al culturilor este constituit din două femonele complementare: neofilia fiziologică (sau emanciparea violentă a tinerilor de ideile părinţilor începând cu vârsta adolescenţei) şi „ascultarea târzie” (sau atingerea vârstei şi statutului părinţilor); prin succesiunea lor se elimină acele elemente ale culturii transmise lipsite de validitate. Dacă această succesiune este însă anulată, ceea ce se datorează, în bună măsură, modificării structurii familiei în sensul slăbirii legăturilor dintre părinţi şi copii, atunci elementele inutile sunt păstrate în dauna celor sănătoase. Consecinţa fenomenului de îndepărtare a părinţilor de copii este ceea ce René Spitz a numit Hospitalisation sau scăderea drastică a capacităţii de a stabili şi păstra contecte umane. Lipsa legăturii sau a modelului patern, a omului bătrân face dificilă integrarea într-o structură ierarhică, pentru care omul, crede Lorenz, are predispoziţii înnăscute. „Una dintre cele mai mari crime ale doctrinei pseudodemocratice este aceea că ea consideră existenţa unei ierarhii naturale între doi oameni ca fiind un obstacol care i-ar frusta de orice sentimente mai calde. Dar fără această ierarhie n-ar exista nici măcar cea mai naturală forma a dragostei umane, cea care îi leagă în mod normal pe membrii unei familii; cunoscuta educaţie de tip non-frustration a făcut din mii de copii nişte bieţi nevrozaţi” (Lorenz, pp. 82-83). Într-un grup lipsit de ierarhie, copilul tinde să îşi impună propria supremaţie; el însă este incapabil să preia sau să transmită, în orice formă, valori integrabile unei tradiţii culturale. Acest lucru este realizabil numai de pe o poziţie de superioritate recunoscută, legitimă.
7. Receptivitatea la îndoctrinare este un alt mare risc, manifest la toate categoriile de vârstă, cu accente speciale în cazul vârstelor tinere și în cel al categoriilor educate. Gândirea omului matur, ca și fiziologia perceperii, se compun din succedarea a două etape, anume presupunerea (gândim sau ne închipuim realitatea) şi confirmarea (ştim, în urma confruntării cu experienţa, datele empirice etc.). A doua etapă devine inconsistentă într-o existență tot mai artificializată și astfel, de cele mai multe ori, tindem să rămânem la nivelul presupunerii transformate, prin presiunile unor terți (factori de influență – științifici, mass media, politici), în convingere. Naşterea doctrinelor, care pot fi răspândite, prin mass media, într-un număr foarte mare de adepţi, este un exemplu de proliferarea unei asemenea convingeri, care neagă toate faptele care o pot contrazice.
Un exemplu este teoria reflexului şi cercetarea învăţării condiţionate, conform căreia omul s-a născut ca o pagină nescrisă şi tot ceea ce devine este rezultatul „condiţionării” sale. Astfel, proiectele alternative de „om nou” sunt principalele mize ale deţinătorilor puterii din societăţile moderne. Manipulatorii au la îndemână un instrumentar mai eficient ca niciodată de condiţionare a cetăţenilor statelor lor. Una dintre cele mai eficiente metode este moda; cu mult mai eficient este însă învățământul public.
8. Armele nucleare sunt cel mai vizibil și, ca urmare, cel mai ușor de perceput, de controlat și de evitat pericol care amenință specia umană. Față de cele anterioare, care încă nu sunt deplin diagnosticate sau, chiar dacă sunt diagnostice, nu își au formulate soluții de rezolvare, criza înarmării este o amenințare mai directă și, paradoxal, mult mai puțin dăunătoare.
Bibliografie:
Lorenz, K., 2007. Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate. București: Humanitas
Morris, D., 2010. Zoomenirea. București: Arthur
http://www.onehealthglobal.net/what-is-one-health/