Relaţia dintre mass-media şi procesul dezvoltării personalităţii copiilor a stârnit dintotdeauna numeroase controverse, deoarece influenţele exercitate asupra lor prezintă o însemnătate aparte. Dacă adulţii dispun de un fond spiritual relativ cristalizat şi, în consecinţă, sunt capabili să selecteze critic şi să asimileze conţinutul mesajelor mass-media conducându-se după un sistem propriu de valori deja constituit, copii, aflaţi în plin proces de maturizare intelectuală, afectivă, morală şi civică sunt mai uşor de influenţat în sens negativ.
Prin urmare, este necesară o reflectare asupra naturii ambivalente ale efectelor mass-mediei asupra indivizilor în general şi a tinerilor în special, precum şi o evaluare a potenţialului său de a constitui un mijloc eficace de educare şi modelare a generaţiilor tinere.
Termenul de „mass-media” a rezultat prin asocierea cuvântului latinesc „media” (mijloace) cu cel englezesc „mass” (masă). Astfel, noţiunea de mass media este folosită în literatura de specialitate pentru a desemna suportul de difuzare şi de transmitere a mesajelor, precum şi ansamblul instituţiilor care produc sau difuzează mesajele. Ca urmare a existenţei acestor media, individul din societăţile moderne are acces la cunoaşterea evenimentelor mondiale prin intermediul televiziunii, în special, şi este pus în legătură cu o multitudine de informaţii scrise şi audiovizuale acumulate în bănci de informaţii. Ansamblul acestor imagini şi idei constituie, oare, o nouă cultură? Şi această cultură, dacă este o nouă cultură, ce influenţe are asupra individului? (Aurelian Bondrea, 1997: Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Ed. Fundaţiei ,,România de mâine”, Bucureşti, pag. 185).
Se pot remarca astfel 3 categorii de medii:
a) medii autonome (pot fi incluse aici cărţi, reviste, ziare, camera video etc. care pot fi utilizate individual);
b) medii de comunicare (telefon- care măresc libertatea utilizatorului)
c) medii de difuzare (reprezentative sunt radioul şi televiziunea) (E. Nedelcu şi E. Morar, 1999)
Dintre toate mijloacele de comunicare – ziare, reviste, radiouri, televiziune sau new media – ziarul sau, mai corect spus, mesajele scrise datează din cele mai vechi timpuri. Evident, evoluţia societăţii, condiţiile politice, economice, socio-culturale au influenţat puternic dezvoltarea publicaţiilor. Mai mult, trebuie să fim conştienţi de faptul că media în general reprezintă produsul fiecărei societăţi în parte, al fiecărei epoci şi are, deci, anumite trăsături specifice în ceea ce priveşte abordarea şi tratarea subiectelor, a informaţiilor.
Presa – atat cea cotidiană cât si cea periodică – reprezintă în prezent media principal de trasmitere a informaţiilor publicitare, iar atunci când e corect folosită dă un randament excelent.
Presa scrisă este cel mai vechi (după carte) şi cel mai raspandit mijloc de comunicare în masă la început de secol XXI. Ea are caracterul unei comunicări indirecte (deoarece interlocutorii nu sunt prezenţi din punct de vedere fizic) şi multiple (deoarece un emiţător unic se adresează mai multor receptori). Privită din acest unghi, schema comunicării mediatice se aseamănă cu cea a comunicării realizată prin intermediul procesului de învăţământ. Intre cei doi factori există, însa, şi deosebiri - depersonalizarea mesajului (dacă lăsăm la o parte adresarea de tipul "şi tu poti deveni câştigătorul acestui concurs dacă"), lipsa feed-back-ului (dacă nu avem în vedere faptul că mulţi dintre cititorii diferitelor periodice urmează sfaturile oferite prin intermediul acestora), caracterul aleator al contactului etc. - care ii apartin doar presei. http://www.scritube.com/jurnalism
În ceea ce priveşte modul de prezentare a informaţiei într-o publicaţie, indiferent de tipul ei, aceasta trebuie să respecte aceeaşi deontologie ca şi celelalte media. Acurateţea, corectitudinea, responsabilitatea, verificarea obligatorie a surselor, imparţialitatea, neutralitatea, consideraţia faţă de cititor, etica şi buna cuviinţă.
În cele din urmă, putem preciza că presa scrisă a fost, este şi va fi întotdeauna un mijloc de comunicare de masă care îşi va avea receptorii săi fideli şi modul specific de transmitere a informaţiilor.
În mass-media, radioul a devenit noul partener al presei scrise şi al televiziunii şi nu concurent, cum consideră unii. Radioul a reuşit să supravieţuiască şi să prospere chiar şi în epoca televiziunii prin abilitatea sa de a ţinti spre grupuri demografice specifice. Cei care au profitat din plin de apariţia radioului au fost oamenii politici, care la-u folosit ca mijloc de propagandă. Îl putem da aici drept exemplu pe Hitler care, deşi a ars cărţi, a redus la jumătate numărul ziarelor, a apreciat radioul ca fiind “un mijloc de constrângere colectivă a cunoştinţelor” şi s-a folosit de posibilităţile redresării prin intermediul radioului (Stephens Mitchell 1997).
Noutatea pe care o aduce radioul, din punctul de vedere al receptării mesajului, este aceea că receptorul intră în posesia evenimentelor pe măsură ce acestea se derulează. Mai mult, nu se poate compara rapiditatea transmiterii informaţiilor de către radio cu cea a presei scrise sau chiar cu cea a televiziunii. Cu toate acestea, radioul nu are timp de comentarii foarte ample, în timp ce presa scrisă dispune de spaţiu suficient pentru aceasta.
Radioul este un canal mediatic foarte comod pentru că, receptorul percepe informaţia fără un efort prea mare, putând chiar desfăşura activităţi secundare.
Dintre tipurile de semnificaţii care apar odată cu integrarea televiziunii în viaţa noastră cotidiană le amintim pe cea emoţională – ca factor perturbator, pe de o parte şi liniştitor, pe de altă parte; pe cea cognitivă – ca factor informator şi dezinformator în acelaşi timp, pe cea spaţio-temporală şi pe cea care se referă la vizibilitatea sa (Silverstone R., 1999).
Gradul şi intensitatea receptării informaţiilor difuzate de media, interesul sau dezinteresul pe care acestea îl creează, sunt tot mai des verificate şi analizate prin sondajele de opiniei. Aşadar, feed-back-ul este unul indirect, dacă îl putem numi aşa, dar el există cu siguranţă şi influenţează modul de abordare şi de transmitere a mesajelor în viitor
Termenii Internet și internet provin din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte: interconnected = interconectat și network = rețea. În ziua de astăzi Internetul este susținut și întreținut de o mulțime de firme comerciale. A început ca o simplă reţea de calculatoare şi a devenit cel mai eficient mijloc de comunicare.
În toata lumea, învăţământul trece prin transformări importante iar Internetul este o parte majoră a acestor transformări şi asta nu se aplică nu numai invăţământului de calculatoare. Învăţământul de calculatoare este de altfel dincolo de discuţiile legate de utilitatea Internetului, în orice facultate "respectabilă" cu profil de calculatoare sau informatică din lume, Internetul este în acelaşi timp un obiect de studiu (prin tehnologiile sale) şi o sursă de documentare semnificativă. Transformările au loc acum în celelalte şcoli, care încep să utilizeze Internetul ca un mijloc de documentare şi de expresie. Apariţia şi răspandirea tot mai semnificativă a învăţământului la distanţă este o parte importantă a mutaţiilor care au loc în învăţământ. Existenţa Internetului deschide extraordinar de mult porţile şcolilor pentru "studenţi" de toate vârstele şi gradele de pregătire.
Dacă interesul tinerilor va fi orientat către informaţii "nepotrivite" atunci oriunde or să se ducă vor căuta acest tip de informaţie. Dacă vor avea discernământ, dacă li se va cultiva gustul pentru altceva, atunci vor căuta acel altceva.
Una dintre problemele internetului o reprezintă jocurile violente de pe calculator, producătorii lor fiind interesaţi mai mult de latura economică, de profitul obţinut.
O altă problemă este şi aceea că aceste jocuri de multe ori devin ca un drog, ele creează dependenţă. Totodată internetul pe lângă beneficiile sale bine cunoscute oferă prin intermediul site-urilor speciale informaţii legate de pornografie, vânzarea de droguri etc.
Funcţia de educaţie şi de transmitere a moştenirii sociale şi culturale este exercitată în vederea finalităţii informării şi educaţiei, informaţiile procurând datele şi trezind curiozitate faţă de probleme a căror întelegere, conştientizare şi soluţionare sunt favorizate de educaţie. Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când prezintă comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente.
Funcţia de socializare, emisiunile sau publicaţiile destinate copiilor, ciclurile televizate de pregătire şcolară sau de învaţare a limbilor străine, documentarele cu conţinut educativ sau magazinele de vulgarizare ştiinţifică. De la "Sesame Street" la National Geographic, de la celebrele cursuri de engleza ale BBC la o revistă ca PC World, toate aceste produse ale mass-media îşi asumă menirea de a transmite cunoştinţe şi de a forma oameni cultivaţi.
Deoarece au puterea de a oferi numeroase modele de comportament, mass-media se află într-o poziţie ambivalentă; pe de o parte, sunt solicitate să exercite o acţiune educativă neutră (în sensul formării unor oameni informaţi, cultivaţi, conştienţi de poziţia şi răspunderile lor sociale), iar pe de altă parte, sunt "curtate" de grupuri cu interese politice ori economice pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influenţa comportamentul indivizilor.
Funcţia de socializare menită să faciliteze participarea indivizilor şi colectivităţilor la viaţa publică, la elaborarea şi luarea deciziilor; schimbul şi difuzarea informaţiilor facilitează interacţiunea socială şi permit oamenilor să ia parte la soluţionarea problemelor. Într-adevar, consumând produsele mass-media, milioane de oameni se găsesc legaţi prin nenumărate fire nevăzute: fiind expuşi constant aceloraşi mesaje, ei ajung să împărtăşească aceleaşi valori şi reprezentări culturale, să posede cunostinţe asemănătoare, să gândeasca prin informaţii, idei, poveşti şi simboluri analoage. Astfel, oricât de diferiţi ar fi, oamenii pot descoperi că au aceleaşi judecăţi morale. Oferind informaţii comune și subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni diferiţi într-un fel de comunicare care nu mai este bazată pe proximitatea spaţială, naţională, religioasă ori culturală, ci pur si simplu pe aceea informaţională (Coman M., 1999).
Un apel lansat prin mass-media declansează un val de solidaritate ce depăşeşte graniţele naţionale şi deosebirile politice, religioase ori culturale.
Astfel, presa se dovedeşte a fi o "creatoare de public", deci o făuritoare de reţele sociale, adeseori mai ample şi mai active decât cele uzuale.
În acest sens, mulţi cercetători consideră că cea mai importantă funcţie a mass-media este tocmai aceea de a crea un public, adică o "comunitate imaginară", un ansamblu de oameni delocalizaţi, nelegaţi prin mecanisme sociale ori prin dependenţe economice, un ansamblu de oameni care împărtăşesc însa aceeaşi preocupare de a fi în contact cu mass-media şi, prin aceasta, cu alte milioane de oameni.
Între educaţie şi sistemul mass-media există legături indisolubile, care s-au întărit continuu în ultimul timp, îndeosebi o dată cu dezvoltarea reţelelor informatice. Interacţiunile dintre cele două domenii constituie o preocupare pentru pedagogi, şi nu numai pentru ei, deoarece impactul comunicării de masă asupra personalităţii umane nu poate fi ignorat. În condiţiile diversificării nevoilor educative în lumea modernă, mijloacele mass-media pot reprezenta veritabile resurse ale învăţării.
Legătura dintre copii, mass-media şi educaţie poate fi înfăţişată sub două aspecte: formarea copiilor de mijloacele de comunicare şi formarea copiilor pentru a avea o atitudine corespunzătoare faţă de mass-media. Apare un fel de reciprocitate care indică responsabilitatea mijloacelor de comunicare ca industrie şi necesitatea unei participări active şi critice a cititorilor, spectatorilor şi ascultătorilor. În acest cadru, formarea adecvată pentru folosirea corectă a mijloacelor de comunicare este esenţială pentru dezvoltarea culturală, morală şi spirituală a copiilor.
În perspectiva educaţiei, rolul şcolii se modifică. Ea nu mai impune un anumit tip de informaţii, iar profesorul nu mai poate reprezenta singurul mod de obţinere al informaţiilor, fiind concurat de o multitudine de posibilităţi de informare. Internetul se contituie într-un mediu educaţional informal care a căpătat în prezent o pondere mai însemnată în procesul de formare al individului, decât şcoala. Astfel, mijloacele de comunicare de masă devin mijloace de informare şi formare, deci de educaţie.
Aportul educativ al mass-mediei se realizează prin transmiterea de informaţii, impunerea de valori, atitudini, modele comportamentale, având, astfel, un rol deosebit în constituirea codului socio-cultural al subiectului. Însă, spre deosebire de instruirea care se realizează riguros şi planificat în sistemul clasic de învăţământ pe baza unor programe şcolare şi sub îndrumarea unui personal calificat, mijloacele de comunicare în masă oferă informaţii în mod spontan şi difuz, transformându-se într-o formă de educaţie de completare realizată în mod neinstituţionalizat, în timpul liber de care dispune subiectul
(Crăciun C.: Mass-media ca factor educativ, Casa de cultura a M.A.I. Sursa: http://www.cultura.mai.gov.ro/traditii/mass-media.pdf).
Așadar una din cele mai importante instanţe ale educaţiei sau cea mai importantă instanţă a educaţiei, este mass-media.
Referințe bibliografice:
· Bondrea, A 1997: Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Ed. Fundaţiei ,,România de Mâine”, Bucureşti, pag. 185
· Coman M. Introducere în Sistemul Mass-media - Editura Polirom, Iasi, 1999 pg 76.
· Nedelcu E., Morar E. Cultură civică, Manual pentru clasa a VII-a, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999, p. 53.
· Silverstone R. Televiziunea în viaţa cotidiană, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag.13-14.
· Stephens M. A History of News, Harcourt Brace College Publishers, Orlando, USA, 1997, pag. 270