Stop violenței în școli

         Şcolile fac în puţine cazuri distincţia între activităţile de prevenţie si activităţile de asistenţă acordată elevilor cu manifestări de violenţă şi nu dezvoltă programe coerente anti-violenţă, pornind de la cunoaşterea problemelor cu care se confruntă. Chiar acolo unde există acţiuni destinate problemei violenţei, acestea nu contează pe implicarea efectivă a celor vizaţi, sunt puţin popularizate în rândul celor care ar trebui cu prioritate să le cunoască (autori, victime, elevi cu potenţial agresiv, părinţi), nu sunt organizate în forme atractive pentru elevi şi se limitează la expuneri de documente sau de situaţii problemă. În puţine cazuri, violenţa în şcoală este definită ca fiind o problemă instituţională.

            Ce putem face noi, cadrele didactice, pentru ca școala românescă să devină un loc plăcut și stimulativ, atât pentru profesori, cât și pentru elevi?

            Ce putem face noi, cadrele didactice, pentru ca școala românescă să devină un loc cu mai puțină violență,  atât pentru profesori, cât și pentru elevi?

            Care sunt modalitățile prin care profesorii și elevii pot diminua cauzele şi condiţiile ce generează conduitele violente

               Prevenirea şi intervenţia în cazul violenţei şcolare, ca demers specific, trebuie să realizeze două obiective, corelate între ele: pe de o parte, eliminarea/ diminuarea cauzelor şi condiţiilor ce generează conduitele violente, iar pe de altă parte resocializarea, recuperarea morală şi socială a actorilor implicaţi.

           A gândi strategii şi proiecte de prevenire a violenţei şcolare înseamnă a lua în considerare toţi factorii care pot determina comportamentul violent. Şcoala poate juca un rol important, şi asta nu numai în condiţiile în care sursele violenţelor se găsesc în mediul şcolar, ci şi în situaţia în care sursele se află în exteriorul şcolii.

               Prevenţia primară sau generală se adresează direct cauzelor generatoare, împiedicând apariţia conduitelor violente, se adresează tuturor variabilelor cauzale ce ţin de factorii individuali, interni, precum şi de cei externi cum sunt familia, şcoala, comunitatea şi grupurile de egali; asigurarea unui climat educaţional corespunzător pot diminua atât structurarea unei personalităţi dizarmonice a elevului, cât şi afilierea acestuia la subculturi deviante. Aceasta include toate măsurile adoptate înainte de producerea comportamentului.

 La intervenţia în cazul conduitelor de devianţă şcolară, dificultăţile de adaptare trebuie depistate înainte de debutul şcolarităţii şi trebuie acordat sprijinul psihopedagogic necesar în rezolvarea acestora. Acest tip de prevenţie se adresează tuturor instituţiilor cu rol în socializarea indivizilor. Efortul este unul rentabil, pentru că astfel se evită eşecul şcolar, conduitele perturbatoare şi cheltuieliele pe care acestea le generează pe termen mediu şi lung.

Strategiile de prevenţie primară se aplică prin intervenţii universale şi sunt focalizate asupra optimizării factorilor protectivi din populaţia generală, care nu au fost identificaţi ca prezentând risc. Scopul prevenţiei primare este să elimine apariţia iniţială a problemei, motiv pentru care “programele de prevenţie primară sunt mai repede acceptate şi adoptate comparative cu alte demersuri de intervenţie deoarece sunt proactive, pozitive şi prezintă un grad minim de stigmatizare a participanţilor” (A. Roşan, 2006, p. 57).

Aceasta se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se referă la dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului elevului.

               Prevenţia secundară operează la nivelul cauzalităţii specifice educaţiei formale, urmărind contracararea aspectelor disfuncţionale ce generează conduite violente în şcoală. Strategiile de prevenţie secundară se aplică prin intervenţii orientate şi includ eforturi adaptate problemelor specifice sau indivizilor în cazul cărora strategiile de prevenţie primară nu sunt eficiente. Acest grup selectat prezintă un risc crescut al comportamentului violent, iar strategiile sunt orientate asupra prevenţiei reapariţiei unui comportament indezirabil.

Această prevenţie urmăreşte să furnizeze protecţie sporită pentru acei indivizi care sunt expuşi unei multitudini de factori de risc în legătură cu comportamentul violent. Se pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat al dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia, poate repera efectele unor violenţe la care elevul a  fost supus în afara mediului şcolar, semnalând aceasta profesioniştilor, putând fi luate măsuri de ajutor şi de protecţie care să vizeze înlăturarea cauzelor abuzurilor şi reducerea tulburărilor somatice, psihice şi comportamentale induse prin violenţă.

               Prevenţia terţiară se corelează cu formele specifice de violenţă şcolară, presupunând o serie de măsuri care au fost concepute în scopul evitării instalării comportamentelor violente la nivelul relaţiei elev-elev, elev-profesor. Strategiile de prevenţie terţiară se aplică prin intervenţii intensive şi include eforturi adresate acelor indivizi în cazul cărora strategiile de prevenţie primară şi secundară nu au fost eficiente. Sunt aplicate în cazul unor comportamente care au scăpat de sub control, iar scopul acestora este reabilitarea şi prevenirea apariţiei acelor condiţii prin care comportamentul violent s-ar putea reinstala definitiv în cazul individului sau mediului său. Acest tip de intervenţie se aplică acelor indivizi ale căror probleme sau cronicizat. Familiile acestora pot primi suport pentru formarea managementului deprinderilor de comportament şi a modalităţilor prin care să se adapteze nevoilor continue ale acestora. Are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente violente, urmărind prevenirea recidivei si presupune adoptarea unor măsuri după producerea comportamentului violent. Şi în cazul acestor elevi, menţionarea unor aşteptări pozitive faţă de ei, dezvoltarea sentimentului de aprtenenţă comunitară, exprimarea preocupării faţă de situaţia lor, şi integrarea lor în activităţile grupului sunt factori de protecţie ce pot fi exercitaţi în cadrul instituţiei şcolare. Prin aceste măsuri se poate împiedica cronicizarea perturbărilor provocate de violenţă şi eventuala transmitere a lor de la o generaţie la alta.

               Există  variate activităţi concrete prin care orice instituţie şcolară poate ameliora frecvenţa şi intensitatea cazurilor de violenţă în care  sunt implicaţi  atât elevii cât şi  cadrele didactice.  În  cazul prevenţiei, şcoala se adresează cauzelor generatoare sau semnelor premergătoare unui astfel de comportament, în timp ce în cazul intervenţiei, şcoala se adresează în mod direct cazurilor de violenţă apărute, prin măsuri pugnitive sau prin măsuri care combină sancţiunile cu asistenţa. Practic, orice intervenţie reuşită asupra unui act de violenţă care apare în spaţiul şcolar este o măsură eficientă de prevenţie a unei situaţii similare viitoare.

               O premisă importantă de la care se porneşte în acest demers o constituie implicarea activă a elevilor, având în vedere că şcoala şi elevii înregistrează şi evalueză diferit fenomenele de violenţă, iar anumite categorii de elevi, de exemplu cei vulnerabili, au de multe ori şanse reduse de a împărtăşi propria viziune privind violenţa. Activitaţile anti-violenţă de la nivelul unităţii de învăţământ trebuie să aibă la bază o strânsă cooperare şi comunicare între toţi actorii implicaţi.                   

           Cum ar arăta o lecție la care atât cadrul didactic, cât și elevii vin cu entuziasm, iar elevii manifestă dorință de a învăța și de a cere explicații, de a-și exprima cunoștințele dobândite, de a le pune în practică și de a relaționa pozitiv cu cei din jur?

            Cum ar fi ca școala să nu mai fie un loc în care există violență?

            Cum ar fi ca profesorului să-i pese mai mult de relația sa cu elevii decât de transmiterea cunoștințelor pe care le posedă?

            Ce ar trebui să se întâmple pentru ca școala să devină un loc sigur și plăcut?

            Cum ar fi dacă, la începutul lecției, profesorul ar petrece puțin timp, pentru a -i ascuta pe elevii?

Referințe bibliografice:

1.      Roşan, A., Violenţa juvenilă şcolară. Teorie, prevenţie şi intervenţie integrativă, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006

2.      Şoitu, L., Hăvârneanu, C., Agresivitatea în şcoală, Ed. Institutul European, Iaşi, 2001

*** ISE-UNICEF, Violenţa în şcoală, Bucureşti, 2005

*** ISE-UNICEF, Perspective asupra dimensiunii de gen în educaţie, Bucureşti, 2004

*** Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de invăţământ preuniversitar-   MEdC- 2005