Una din premisele obligatorii ale mentoratului o reprezintă existența unei necesare „tensiuni etice” între mentor și cel mentorat, întrucât este ideal ca modelul reprezentat de cel dintâi să fie imitat diferențial. Crearea unui stil personal de înlesnire a învăţării constituie o satisfacție și o împlinire în sine pentru cel implicat în actul de educaţie.

 

               Omul are o dispoziţie înnăscută de a încerca să devină ceea ce poate să devină, iar mentorul se autoformează, printr-o acţiune deliberată, programată într-un continuu proces de activare și reactivare a potenţialului personal.

               Atunci când faci ceva cu pasiune, nu simți nicio greutate. Dar, am putea spune, ca pasiunea vine și singură atunci când faci ceva la care “te pricepi” foarte bine, când abilitățile tale rezonează cu task-urile pe care le ai de indeplinit. Ai rezultate extraordinare, te simti motivat, iar asta creeaza entuziasm și pasiune.

          Gândiți-vă la un lucru pe care -l învățați ușor și repede (Enumeră- în gând- trei lucruri pe care le-ai învățat ușor și repede ………???).

         Gândiți-vă la ce vă place cel mai mult să faceți? (Enumeră - în gând-  trei lucruri   care îți place să le faci………..???).

               Mulți dintre noi, insă, ne cunoaștem prea puțin punctele forte și nu ne exploatăm in intregime potențialul. De aceea ne simtim demotivati, lipsiti de energie și mergem la job din obligație sau de nevoie, menținându-ne într-o zona mediocră a performanței.

               Competiția este metoda unică care poate aduce un progres rapid și este similară cu lupta pentru supraviețuire. Ea este o moștenire greu de depășit și a fost asimilată și în cazul obținerii unor foloase rapide, a unor funcții sau pentru obținerea puterii.

               Instituția școlară se comportă ca un organism în sensul unei manifestări colective a membrilor ce ar putea produce efecte sistematice pe care, individual membrii ei nu le-au intenționat. Există deci comportamente destabilizatoare ce implică autoadaptare, autoapărare și autoorganizare. Mecanismele de apărare ale instituției însă nu pot face față schimbărilor radicale culturale, politice și tehnologice. In acest caz inovarea este singura soluție evolutivă. [1]

               Instituția școlară în sine nu are dorințe și intenții dar ea se va găsi mereu într-un proces de autoorganizare adaptivă dirijat ferm de un cadru legislativ și adaptiv social. O componentă care erodează instituția se erodează și pe sine, și ea va fi substanțial mai puțin robustă decât instituția din care face parte. [2]

               Școala este un sistem dinamic multidimensional, cu multiple bucle de feedback și cu capacități ascunse ce pot răbufni în situații critice. Altfel spus, instituția este centrată pe un atractor iar apropierea de acesta se traduce prin stingerea treptată a elementelor destabilizatoare tranzitorii. Noile tehnologii ce evoluează într-o societate a cunoașterii pot să arunce instituția spre un alt atractor, caz în care perturbațiile mari sunt greu de stins într-un timp scurt, și deci ar fi greu de făcut diferența între o mișcare haotică și impredictibilele mișcări tranzitorii față de vechiul atractor. În acest caz este nevoie ca instituția să localizeze atractorul în spațiul fazelor și să găsească legea de mișcare. Oscilația sistemului ar putea lăsa observatorilor umani senzația înșelătoare de scop colectiv prea slab precizat.[5]

               O abordare corectă la nivelul politicii instituției școlare ar fi să sprijine formarea valorilor pe o piață emergentă. Iluzia valorii actului educațional bazată pe modelul “elevilor olimpici” dublată de managementul realizat după modelul sfârșitului de secol 20 și al procedurilor standard (într-un context bazat pe o evoluție complexă a societății) nu face decât să adâncească criza școlii românești și să ne depărteze de nivelul mediu existent în Europa. Decalajul actual nu mai poate fi trecut cu vederea, continuitatea noastră ca popor și civilizație distinctă nu presupune imitația.

               Astăzi educația implică să învățăm unii de la alții și unii pentru alții, elevi, profesori, părinți, societate. Mentorii viitorului vor avea cunoștințe despre comportamentul uman, psihologie, antropologie, dezvoltare umană vor avea deschidere spirituală, vor lucra inter- și trans-disciplinar, vor intui sensul transformării și vor crea activități, evenimente, tehnologii de comunicare adecvate acestei noi misiuni.[3]

               Sistemul educațional din România este în general bazat REproduce. Deși parcurgem Societatea Cunoașterii, școala încă funcționează în baza cerințelor unei societăți industriale (în care o piesă este înlocuită cu o alta similară, managementul are la bază proceduri, societatea cere meserii specializate, accentul se pune pe valoarea materială a produselor, eficiența muncii primează în comparație cu armonia naturii). [3]

               Sistemul educațional are o puternică componentă inerțială la schimbare, dată de durata mare de timp necesară schimbării planurilor cadru, al manualelor dar și al mentalității persoanelor implicate. Schimbarea într-un sistem educațional de stat nu va începe din interiorul sistemului ci este un rezultat al voinței societății prin filiera politicului. Școala are însă alternativa bazată pe educația non-formală și informală, pe inițiativa individuală și prin sistemul propriu de management bazat pe reacții venite din comunitatea locală, de la elevi și de la părinți.[4]

               Pe plan mondial este din ce în ce mai vizibilă intenția de a dezvolta educația în domeniile STEM (Science, Technology, Engineering and Mathematics).

               Managementul instituției școlare este dictat și de faptul că învățământul românesc este atipic iar celor din sistem li se pare normal să fie așa:

- autoritățile nu se implică suficient,

- părinții investesc uneori extraordinar de mult în educația copiilor,

- managementul blochează profesorii vizionari și inovatori,

- elevii știu foarte bine unde vor să ajungă.

               De multe ori conducerea unei instituții vede dinamica sub forma unui generator de numere aleatoare. Teoria Haosului susține că erorile cresc în timp după o lege exponențială. „Schimbarea se face prin reglementări, legiferări, proceduri, fiind exterioară Omului, în timp ce Transformarea presupune un salt de conștiință, o schimbare de atitudine față de Realitate, generată de un salt de Cunoaștere (Munteanu F.). Transformarea se aplică obiectului și subiectului transformării - Omulși de aceea este nu doar dificil de făcut ci chiar traumatic căci implică destructurarea sistemului de valori existente și crearea contextului pentru nașterea unui sistem bazat pe noi cunoștințe, noi valori, noi concepte, noi teorii și modele care sa explice / valorizeze Universul în care suntem scufundați.”[3]

 

Bibliografie:

[1] L. D. Milici, M. R. Milici, Consideration about the evolution of performance in nature and technology, European Journal of Science and Theology, vol. 9, nr. 1, 2013

[2] [2] A. Toffler, Future Shock, Amereon Ltd. New York, 1970

[3] F. Munteanu, Managementul transformațional, http://www.complexity.ro

[4] L. D. Milici, M. R. Milici, D. Cernomazu, C. Popa, Modeling of Physical and Psyhological Human Performance Evolution, Proceedings of the 6th International Conference on Electrical & Power Engineering, Iaşi, 2010

[5] J. Cohen, I. Stewart, The Collapse of Chaos – discovering simplicity in a complex world, Joat Enterprises, 2008.