Abordări sociologice și psihologice ale socializării

Preocuparea pentru fenomenul de socializare a apărut atunci când s-a precizat, în sociologie, mai cu seamă în teoria despre diferența comunitate-societate la Ferdinand Tőnnies (1855-1936), preocuparea pentru includerea persoanei, copil sau adult, într-o formă socială ne-organiză. Cu alte cuvinte, integrarea în familie, vecinătate, în grupul etnic sau religios este una firească, organică, au loc în copilărie cea mai timpurie și presupun o apartenență naturală, neproblematică la aceste forme definite drept forme comunitare. Dimpotrivă, integrarea în colectivele școlare sau profesionale, în societatea mediului urban cu toate formele sale asociative presupune un efort de adaptare din partea persoanei. De aceea Max Weber (sociolog german, 1864-1920) a făcut diferență, în spiritul teoriei lui Tőnnies, între socializarea comunitară, neresimțită ca problematică, în care instituțiile sociale nu intervin, de obicei, și socializarea societală, care presupune asocierea voluntară, relații de schimb, concurență, solicitarea persoanei pe mai multe planuri, și care trebuie sprijinită de instituții sociale, extrafamiliale, precum școala.

Socializarea a fost definită la începutul discuțiilor de natură sociologică în două moduri:

1) ca transmitere culturală a normelor, valorilor, modelelor unei societăți (în cadrul curentului „cultură și personalitate”, care punea în legătură formarea personalității cu identitatea culturală a persoanei, reprezentat, la începutul lui, de antropologul Margaret Mead);

2) ca educație, în sensul formării copiilor și tinerilor pentru viitor.

În 1836, se înțelegea prin socializare:

1) a dezvolta relații, a face parte dintr-un grup social sau

 2) cu referire la bunuri sau proprietăți, a intra într-un regim colectiv („colectivizare”).

Sociologul care a formulat clar conceptul de socializarea a fost sociologul și economistul american Franklin Henry Giddings, care a distins între 1) socializarea oamenilor (în sensul dezvoltării personalității umane) și 2) socializarea activităților (intrarea lor în forme și cadre sociale).

Există o distincție limpede între socializarea primară și cea secundară. Dacă cea primară se referă la primii ani de viaţă, în care sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limbă maternă, reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor bazale de comportament etc.) și s-a desfășurat, până recent, în interiorul grupurilor familiale, socializarea secundară este cea care are loc în afara familiei, în instanţe specializate (şcoli) sau nespecializate (grupuri profesionale, de vârstă, politice etc.). Asemănător, putem distinge, mai mult sau mai puţin convenţional, din punctul de vedere al agentului principal al educaţiei, o epoca a pedagogiei materne (perioada timpurie, până la ieşirea copilului de sub zodia grijii femeieşti, reprezentată de mamă şi doică) şi una a pedagogiei paterne, care vine în completarea intrării copilului în viaţa publică (mai întâi prin intermediul şcolii). Socializarea familială este reprezentată de stiluri și practici educative (autoritare, liberale sau negociate), care privesc mai ales socializarea emoțională (exprimarea și controlul emoțiilor și sentimentelor).

Sociologul Emile Durkheim a definit (în 1922) socializarea ca acțiunea socială generală care constă în „educarea metodică a tinerei generații de către cea precedentă” și care înseamnă transmiterea, de la adulți la copii, a corpusului de norme, reguli și valori sociale. Transformarea copiilor din ființe individuale (așa cum sunt percepuți de sociologie[1]) în ființe sociale are loc mai cu seamă prin constrângerea exercitată de către instituțiile formale, extrafamiliale, de socializare secundară – în speță mai ales prin constrângerea pe care școala și cadrele sale o fac asupra personalității copilului. Această acțiune constrângătoare cunoaște, conform sociologului francez, trei faze: 1) dobândirea de către copil a spiritului de disciplină; 2) atașarea sa la grupurile sociale (părăsirea grupurilor domestice); 3) autonomizarea voinței (emanciparea voinței de grupurile integratoare, în care decizia este una comunitară sau autoritară).

Jean Piaget, psiholog elvețian, a scris, în 1977, că socializarea copilului are loc prin echilibrarea mecanismelor de asimilare (adaptarea mediului la sinele personal) cu cele de acomodare (adaptarea sinelui la mediu). Pe parcursul procesului are loc dezvoltarea cognitivă (în care stadiile de echilibru alternează cu stadii de dezechilibre); astfel se trece de la respectul unilateral față de adulți (respectul prin constrângere) la respectul prin reciprocitate (reciprocitatea colectivă). Scopul socializării este, în viziunea lui Piaget, realizarea autonomiei personale, a respectului și reciprocității colective.

Un alt sociolog, american, Talcott Parsons, împreună cu colaboratorii săi a stabilit că socializarea este un proces sistemic ca asigură, în același timp, reproducerea funcțiilor vitale ale societăților (precum stabilitatea normelor, integrarea indivizilor, motivare acțiunii economice, adaptarea la mediu) și dezvoltarea copiilor și adolescenților, prin traversarea crizelor provocate de interiorizarea acestor imperative ale societăților.

În concluzie, constatăm că există a) abordări instituționale și culturale ale socializării, prin definirea unor modele de comportament care șlefuiesc personalitățile de bază, ître care școala este una dintre instituțiile de bază ale socializării (E. Durkheim); b) abordări genetice și cognitive, bazate pe studierea învățării individuale și a formelor de interacțiune (J. Piaget) și c) abordări sistemice, care iau în calcul atât dezvoltarea individuală, cât și învățarea instituțională (T. Parsons).

Conform sociologilor Peter Berger, Thomas Luckmann (2008), societatea este un proces dialectic (o realitate în desfășurare) în care integrarea omului se face conform unei logici/model dialogal: eu-ceilalți. Din acest punct de vedere, socializarea sau integrarea presupune trei etape distincte:

1. exteriorizarea (exprimarea ideilor, senzațiilor, sentimentelor proprii),

2. obiectivarea (perceperea celor exprimate ca având existență de-sine-stătătoare, de conținuturi care circulă și determină anumite reacții în ceilalți),

3. interiorizarea (re-luarea în posesie a acestor conținuturi ca sensuri care vor ajuta, de acum înainte, la mai buna înțelegere și elaborare de noi conținuturi).

O altă succesiune de momente care configurează desfășurarea integrării insului în societate este cea care a fost făcută de filosoful și sociologul spaniol Jose Ortega y Gasset:

1. primul  moment al „trezirii” personalității sociale a omului este de peturbare (dezordinea, dezechilibrul provocate de primul contact cu realitatea exterioară);

2. al doilea moment este cel al interiorizării (perceperea influențelor pe care propriile acte le produc în lumea exterioară) și

3. acțiunea (ordonarea, proiectarea propriilor acte și comportamente conform unei finalități stabilite, anticipate).

De multe ori, aceste etape se suprapun; alteori ordinea lor este inversată sau modificată. De multe ori, copiii pornesc, în experiența lor în lumea socială exterioară, de la interiorizare – perceperea și interpretarea unui eveniment obiectiv ca având o semnificație, un înțeles special care, pentru ei, poate fi total diferit, conform paideumei copilărești, decât este pentru adulți. Astfel are loc, de fapt, preluarea, „luarea în primire” (Berger&Luckmann, 2008, 178) de către ins a lumii în care trăiește. Prin această interiorizare a sensurior, omul devine membru al societății, se socializează.

Bibliografie:

Berger, P., Lukmann, Th., 2008. Construirea socială a realității. București: Humanitas

Ortega y Gasset, J., 2001. Omul și mulțimea. București: Humanitas