Şcolarizarea copiilor cu dizabilităţi şi alte forme de CES nu a constituit de la început o preocupare în istorie. Primele forme de intervenţie educaţională au fost făcute în cadrul mănăstirilor, din bunăvoinţă şi milă mai mult decât din spirit civic.

        Pe măsură ce sistemele educaţionale s-au dezvoltat, politicile acestora au primit argumentaţie să se deschidă către toţi copiii, prin cercetări efectuate dar şi  prin evoluţia democratică a societăţilor şi reaprecierea valorilor umane, indiferent de particularităţile sau de limitările dezvoltării individuale a unora dintre noi.

 

        Anii 70 ai secolului trecut, amprentați puternic prin căutări pedagogice multiple  la nivelul strategiilor şi metodelor utilizate, au impus o profundă preocupare la nivel mondial pentru a sprijini şcolarizarea,într-o formă tot mai adecvată a copiilor cu probleme de dezvoltare,de neurodezvoltare şi de învăţare. Deşi principala formă de şcolarizare a copiilor consideraţi şi/ sau certificaţi ca având cerinţe speciale CES era cea în cadrul unor şcoli separate, speciale/ specializate, s-a ridicat tot mai mult problema deloc confortabilă a evitării discriminărilor şi accesibilizării sistemului educaţional pentru a primi în şcolile obişnuite copiii cu cerinţe speciale. Această mişcare mondială a fost denumită și percepută ca una de integrare şi tot mai mult s-a opus politicilor şi practicilor exclusiviste.

        Iniţiativele în plan internaţional luate de Naţiunile Unite, UNICEF, UNESCO, Banca Mondială şi alte organizaţii neguvernamentale au determinat următoarele concluzii/ opinii:

• Toţi copiii au dreptul de a fi educaţi împreună, oricare ar fi dizabilitatea / handicapul sau dificultăţile de învăţare ale unora dintre ei;
• Educaţia integrată este un drept în respectarea căruia vorbim deja de acces la educaţie de bună calitate şi de bun simţ la nivel social.

    Încă din anul 1986, UNESCO, urmare unui studiu efectuat pe populația școlară din 14 ţări, preciza nevoia imperioasă de a reconsidera modul de şcolarizare a elevilor cu diferite probleme de învăţare, propunând astfel ca axe prioritare în politicile tuturor sistemelor de învăţământ următoarele:

1. Precizarea obligativității educaţiei pentru toţi copiii unei populaţii.
2. Integrarea copiilor cu dizabilităţi în şcolile obligatorii/ obişnuite/normale (de masă).
3. Organizarea unui sistem de pregătire iniţială şi continuă pentru profesori/cadre didactice asociate pentru a face faţă primelor două priorităţi.

        Principiile care stau la baza acestei schimbări majore de gândire, legislaţie şi practici au pornit de la principiul asigurării drepturilor egale la educaţie şi al egalizării şanselor tuturor, adăugând și principiile:

• nondiscriminării
• accesibilităţii
• intervenţiei timpurii
• asigurării cadrului serviciilor individualizate şi al intervenţiei individualizate şi personalizate.
• cooperării şi parteneriatului.

• 1989 - Convenţia cu privire la drepturile copilului

        Recunoaşterea efectivă şi plenară, a tuturor drepturilor, pentru toţi copiii a fost realizată cu adevărat abia pe data de 22 noiembrie 1989, odată cu adoptarea de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a Convenţiei cu privire la drepturile copilului. Convenţia cu privire la drepturile copilului acoperă o serie de drepturi în patru arii :

• supravieţuirea
• dezvoltarea
• protecţia
• participarea

        Convenția  este considerată prima lege cu caracter universal care delimitează valoarea sprijinului care trebuie acordat la nivel social copilului şi copilăriei.

        În cele 154 de articole sunt specificate dimensiunile principale ale drepturilor şi responsabilităţilor pe care copiii le au pentru a se dezvolta firesc şi armonios în contextul socio-cultural al lumii moderne.

        În articolul 2, care se referă la nondiscriminare şi la indivizibilitatea drepturilor, se afirmă clar că toate drepturile se aplică tuturor copiilor, fără nici un fel de discriminare, inclusiv pe criteriul incapacităţii (dizabilităţii). Altfel spus, toţi copiii beneficiază de toate drepturile enumerate în Convenţie, “indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, sau altă opinie a copilului ori a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea  lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie”.

        Convenţia este foarte importantă şi semnificativă deoarece exprimă o viziune asupra copilului, reflectând câteva valori de bază cu privire la tratamentul copiilor,  la protecţia şi la participarea lor în societate.

        Aceste valori, denumite principii de bază se regăsesc la articolele 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei. Principiile alese de Comitetul ONU pentru fundamentarea drepturilor copilului sunt:

• nondiscriminarea
• interesul superior al copilului
• asigurarea supravieţuirii şi dezvoltării
• exprimarea opiniei copilului ( participarea la deciziile legate de propria soartă )

        Articolul 23 al Convenţiei se referă în mod expres la protecţia copiilor cu dizabilităţi, declarând dreptul acestora de a se bucura de o viaţă plină şi decentă, în condiţii care să le garanteze demnitatea şi autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa comunităţii din care fac parte. Tot aici se mai stipulează dreptul la o protecţie specială, la educaţie, sănătate, îngrijire, instruire, reabilitare, pregătire pentru angajare în muncă şi ocazii de recreere.

• 1990, Conferinţa de la Jomtien

       Evenimentul care a lansat cea mai puternică provocare pentru pedagogia modernă este Conferinţa de la Jomtien,din luna martie 1990. Conferinţa miniştrilor educaţiei din 1990, de la Jomtien, Tailanda, a exprimat vehement acest adevăr îngrijorător: discriminarea pe criterii diferite în educaţie şi în şcoală. S-a lansat cu acest prilej ca o cerinţă impetuoasă a timpurilor noastre: educaţia pentru toţi.

    Obiectivele Educaţiei Pentru Toţi (EPT), propuse unanim la Jomtien s-au proiectat pentru decada 1990 -2000 şi au vizat în principal aspecte accentuând pe :

• îngrijirea extinsă, cu predilecție a copiilor de vârstă mică, în mod special pentru cei săraci şi dezavantajaţi şi pentru copiii cu dizabilităţi,
• stabilirea accesului universal la educaţia şcolară primară şi încheierea acesteia până în anul 2000,
• creşterea procentelor pentru fiecare grup în care realizările şcolare ating nivelurile specificate,
• reducerea numărului de analfabeţi din rândul populației adulte cu 50% până în anul 2000, cu accent special pe analfabetismul la fete şi femei, urmare a discriminării de gen,
• extinderea educaţiei de bază şi a pregătirii şcolare pentru tineri şi adulţii neșcolarizați,
• îmbunătăţirea diseminării cunoştinţelor, priceperilor şi valorilor necesare pentru o viaţă mai bună şi o dezvoltare durabilă.

        Valoarea deosebită a proiectelor EPT se referă şi la faptul ca şi-au propus ca obiectiv particular, insistent, reducerea disparităţilor în educaţie, acordarea unei atenţii speciale către grupuri vulnerabile precum:

• copiii săraci
• copiii străzii şi cei care lucrează
• populaţiilor rurale şi populaţiilor izolate
• nomazii şi muncitorii migratori
• persoanele indigene
• minorităţi etnice, rasiale, lingvistice
• refugiaţi,
• dizlocaţi de războaie sau calamități naturale,
• persoane aflate sub ocupaţia războiului sau a forţelor armate,
• copiii şi adulţii cu handicap.

      Poate cel mai semnificativ ideal al dezbaterilor a rămas următorul enunţ:

„ Fiecare persoană – copil, tânăr sau adult - trebuie să beneficieze de oportunităţi educaţionale proiectate pentru a satisface necesităţile sale educaţionale de bază”.

• 1996, Raportul UNESCO.

        Un moment important de îmbogăţire a semnificaţiilor date conceptului de educaţie pentru toţi îl constituie Raportul UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţia secolului XXI. Acest raport - document a evidenţiat o viziune comprehensivă asupra educaţiei, axată pe o nouă calitate care să determine atingerea competenţelor dorite în formarea integră a tinerei generaţii.

Pentru evidențierea conturării acestei noi calităţi este necesar ca elevii:

• să ştie – să fie productivi în utilizarea literelor şi cifrelor, pricepuţi în rezolvarea de probleme, să acumuleze cunoştinţe generale şi specifice unor domenii de interes, să fie conştienţi de drepturile lor şi de obligaţii, să se poată adapta continuu la învăţare,
• să facă – să îşi dezvolte capacităţile legate de satisfacerea nevoilor de bază, să îşi îmbunătăţească calitatea și stilul vieţii, să ia decizii şi să întreţină relaţii sociale sănătoase, să îşi utilizeze cu sens abilităţile profesionale şi tehnologice pentru a reuşi integrarea pe piaţa globală şi locală,
• să fie – să-şi dezvolte toate aspectele legate de personalitate şi propriul potenţial: să-şi dezvolte gândirea critică, conduita autonomă, judecata şi simţul răspunderii, să înveţe cum să trăiască sănătos, cum să se joace şi cum să facă sport, să valorizeze cultura, timpul liber, să adere la respectarea unui cod etic propriu, să fie flexibil şi mai pozitiv în fața provocărilor din viaţă.
• să lucreze împreună – să se înţeleagă fiecare pe sine, pe ceilalţi şi interdependenţele: să ştie cum să creeze, să dezvolte şi să se bucure de o familie, să participe cu sens la afacerile civile, să înveţe să facă faţă echilibrat conflictelor şi să respecte pluralismul, diversitatea şi diferenţele complexe legate de sex, religie şi cultură, etc. UNICEF a adăugat la aceste dimensiuni şi ideea educaţiei pentru dezvoltare.
• să se transforme pe sine şi să transforme societatea, adică să protejeze mediul, să militeze pentru o societate nondiscriminativă, să promoveze dezvoltarea solidarității umane, conştiinţa de a-i ajuta pe alţii,să simtă, să reflecteze şi să acţioneze asupra realităţii nu doar pentru adaptare la ea ci,şi pentru transformarea în sens pozitiv a acesteia.

     Înainte de orice, Educaţia pentru toţi este o mare provocare pentru omenire în general şi pentru politicile educaţionale în special.

        Într-o lume măcinată de conflicte, crize şi schimbări continue poate părea utopic să dorim o educaţie pentru fiecare şi pentru toţi. În acelaşi timp trebuie să recunoaştem că valoarea umană trebuie proclamată şi sprijinită prin educaţie şi prin cultură, pentru că fiecare poate contribui cu modelul său uman (de învăţare, comportare, sau participare) la zestrea şi dezvoltarea lumii. Fiecare exponent al umanităţii poate deveni important dacă i se acordă o şansă prin educaţie. De  puterea educaţiei nu se mai îndoieşte astăzi nimeni. Acum necesar este ca ea să se și adreseze tuturor pentru ca lumea să-și  schimbe cursul într-un sens pozitiv.

        Categorii extinse de copii au fost excluse de la şcoală şi de la educaţie pentru că sunt diferite. Pentru ca au o altă cultură, limba, etnie, rasă, sau un alt ritm de gândire, alt mod de învăţare, diferit sau trăiesc într-un mediu social defavorizant, ori aderă la ideile și covingerile unui grup religios diferit de cel al majorității.

        Ne putem referi aici şi la copiii cu dizabilităţi precum şi la copiii care nu ajung să înveţe şi să fie educaţi pentru că sunt prea săraci sau aparţin unui grup neacceptat în societate din varii motive. Aceştia au fost mereu prilej al discriminării şi al marginalizării, sub diferite forme de manifestare.

• 1997, Comitetul UNICEF pentru drepturile copilului (Geneva).

Comitetul UNICEF pentru drepturile copilului (Geneva) a organizat o dezbatere specială privind tema copiilor cu dizabilităţi, în luna octombrie a anului 1997. Principalele concluzii şi recomandări ale dezbaterii au fost:

• atitudinile negative în societate conduc adesea la abuz şi neglijare;
  • se impune promovarea de studii, informaţii şi muncă de influenţare cu privire la situaţia copiilor cu dizabilităţi; în acest sens organizaţiile copiilor/ părinţilor/ persoanelor în cauză sunt actori foarte importanţi.
• cunoştinţele despre şi suportul pentru copiii cu dizabilităţi sunt fragmentate între diferite grupuri de profesionişti;
  • colaborarea intersectorială şi interprofesională, cu implicarea adecvată a familiilor este o acțiune foarte necesară;
• politicile faţă de aceşti copii au fost până de curând de tip paternalist, bazate pe intervenţii caritabile şi mai puţin pe drepturi; societatea continuă să aibă aşteptări negative puternice şi prejudecăţi cu privire la capacitatea acestor copii de a-şi exprima opinia şi de a participa la luarea deciziilor care-i privesc;
  • trebuie evidenţiate şi promovate cunoştinţele şi abilităţile legate de stimulare şi acţiune privind diferențele de gen între fetele şi băieţii cu dizabilităti; instruirea cercetătorilor şi a altor profesionişti în domeniu,alte acţiuni prin care să se asigure tratarea fiecărui copil aşa cum este el, dar în primul rând ca pe un copil şi nu doar simpla focalizare pe deficienţă;
• în asigurarea accesului la educaţia şcolară (ca şi la viaţa socială în general) accentul continuă să fie pus pe copil, pe adaptarea acestuia la sistem (perspectiva educaţiei integrate) şi nu pe schimbarea sistemului (educaţia incluzivă);
  • promovarea şi dezvoltarea în continuare a educaţiei incluzive, bazate pe ideea răspunsului la diversitate în şcoli şi a nevoii de a cuprinde toţi copiii în actul educaţional - va conduce la ameliorarea curriculum-ului şi a metodologiei, care să fie mai mult centrate pe copil;

• 2006 - Convenţia cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilităţi

       Persoanele cu dizabilităţi nu mai sunt astăzi văzute ca obiecte ale unor forme ale carităţii, ale tratamentelor medicale sau ale protecţiei sociale. Ele sunt privite ca persoane deţinătoare de drepturi, care sunt capabile să ceară respectarea acestor drepturi,să îşi exercite aceste drepturi şi să ia decizii pentru viaţa lor, bazate pe consimţământul liber şi informat. Persoanele cu dizabilităţi trebuie să se bucure de aceleaşi oportunităţi de participare deplină la viaţa comunităţii. Convenţia asigură o recunoaştere universală demnităţii persoanelor cu dizabilităţi.

 În esenţa ei, Convenţia :

• Clarifică drepturile persoanelor cu dizabilităţi ,
• Stabileşte responsabilităţile privind respectarea acestor drepturi ,
• Obligă la schimbarea paradigmei şi la folosirea abordării bazate pe drepturi în toate acţiunile şi documentele publice ,
• Promovează conceptul de dezvoltare incluzivă ,
• Asigură un mecanism de monitorizare (naţional şi internaţional) pentru respectarea acestor drepturi.

        Scopul ei este ca persoanele cu dizabilităţi să poată să se îşi exercite drepturile, pe baze egale cu ceilalţi oameni.Convenţia promovează, protejează şi asigură exercitarea deplină şi în condiţii de egalitate a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilităţi şi de a promova respectul pentru demnitatea lor intrinsecă.

        Noţiunea de dizabilitate evoluează și se reconturează în timp (…), dizabilitatea rezultă din interacţiunea dintre persoana care are anumite caracteristici fizice şi funcţionale şi barierele comportamentale sau de mediu care sunt privite și percepute ca un obstacol pentru participarea sa deplină la viața societății, pe baze egale cu ceilalţi.

        Persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi. (Art. 1)

• Interacţiunea
• Efectul asupra participării sociale

Principiile generale, pentru o societate incluzivă  ar putea fi sumarizate astfel:(Art. 3)

• Respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile alegeri, şi a independenţei persoanelor;
• Nediscriminarea;
• Participarea şi incluziunea deplină şi efectivă în societate;
• Respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi ca parte a diversităţii umane şi a umanităţii;
• Egalitatea de şanse;
• Accesibilitatea;
• Egalitatea între bărbaţi şi femei;
• Respectul pentru capacităţile de evoluţie ale copiilor cu dizabilităţi şi respectul pentru dreptul copiilor cu dizabilităţi de a-şi păstra propria identitate.

     Printre conceptele promovate şi care au vizat un impact pozitiv asupra dezvoltării şcolii, menţionăm: designul universal, adaptarea rezonabilă  şi tehnologia  asistivă.   

Bibilografie

• Johnsson T. - Inclusive Education, United Nations Development Programme, Geneva, 1994;
• *** Legislation pertaining to special needs education, Paris, UNESCO, 1996;
• *** UNESCO, Pachetul de resurse pentru profesori. Cerinţe speciale în clasă, traducere UNICEF, Bucureşti, 1996;
• *** UNESCO, Să înţelegem şi  să  răspundem la  nevoile  copiilor la  clasă, UNESCO,  UNICEF, traducere RENINCO, Bucureşti, 2002;
• *** Convenţia cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilităţi, 2006.