John Dewey și întemeierea pedagogică a pragmatismului

John Dewey (1859-1952) a fost unul dintre cei mai remarcabili autori ai sistemului modern de educație. În perioada activității sale profesionale, ideile și programele sale au fost considerate revoluționare, dar ele au fundamentat sistemul de învățământ modern din majoritatea societăților europene și nord-americane.

Pedagogia lui John Dewey se desfășoară între reperele trasate de filosofia pragmatistă, al cărui reprezentant de frunte este, chiar dacă ideile sale au fost ulterior catalogate ca fiind instrumentaliste. Pragmatismul, ca orientare filosofică, caută să împace adevărul cu acțiunea, considerând că numai în procesul acesteia din urmă se poate dezvălui ceea ce se numește îndeobște adevăr. Accentul nu mai cade defel pe speculație sau contemplație, nici pe doctrinele consacrate, ci pe acțiunea de zi cu zi, pe procesele de modelare a lumii și de găsire a soluțiilor la provocările cotidiene. Nu este întâmplător faptul că cei mai importanți filosofi din această școală (Ch. Peirce, W. James) sunt americani, spiritul american fiind recunoscut ca unul practic, angajant și angajat, ancorat în realitate, mai puțin înclinat spre sisteme doctrinare sofisticate.

            Cu toate acestea, vom descoperi că fundamentul acestui spirit este „asezonat” cu o bună doză de idealism, sau mai bine spus cu un anume tip de idealism, unul de tip umanitarist, în care civilizația umană este concepută într-o manieră optimistă. De altfel, America s-a dorit și s-a crezut multă vreme „salvatoarea” civlizației mondiale, după ce a fost modelul care a „mântuit” bătrâna Europă coruptă. Republica universală americană urma să devină model pentru toate statele lumii. Iată ce scrie Dewey despre participarea individului la „conștiința socială a omenirii”:

„Cred că întreaga educație se face prin participarea individului la conștiința socială a omenirii. Acest proces începe, în mod inconștient, aproape de la naștere și condiționează continuu puterile individului, îi întărește conștiința, îi formează deprinderile, îi modelează ideile și îi trezește sentimentele și emoțiile. Prin această educație inconștientă, individul ajunge în mod treptat să fie părtaș la resursele intelectuale și morale pe care omenirea a reușit să le acumuleze. El devine moștenitorul capitalului consolidat al civilizației” (1992:46).

Pedagogie și sociologie

Pedagogia lui Dewey nu poate fi despărțită, la nivel principial, de sociologia sa. Schema logică a acestei sociologii este următoarea: individul acționează permanent într-un anumit mediu social, în cadrul unui grup social sau al unei comunități. Viața sa se perfecționează ca răspuns la acest mediu social. La rândul său, mediul este esențial pentru formarea individului, pentru că zi de zi, clipă de clipă, mediul își pune amprenta asupra individului, îl educă, îl transformă prin reacțiile sale. Pedagogia pragmatistă este o pedagogie concretă de grup, de mediu social. Importante sunt „situațiile sociale”, care traduc realitatea grupului sau comunității, nevoile acestuia, provocările de zi cu zi cu care se confruntă respectiva comunitate. Nu există o pedagogie desprinsă de mediul social, dimpotrivă:

„Cred că adevărata educație se face prin stimularea capacităților copilului de către cerințele situațiilor sociale în care acesta se găsește. Prin aceste cerințe copilul este stimulat să acționeze ca membru al unei unități sociale, să depășească îngustimea originară a acțiunilor și sentimentelor sale și să se autoevalueze în funcție de bunăstarea grupului căruia îi aparține. Prin reacțiile celorlalți față de propriile sale activități el ajunge să știe ce anume semnifică acestea în termeni sociali. Valoarea pe care acestea o au se reflectă asupra lui. De exemplu, prin răspunsul dat gânguritului instinctiv al copilului, acesta ajunge să cunoască ce semnifică propriul lui gângurit (...)”(idem).

Câteva idei merită subliniate în legătură cu acest pasaj care este programatic pentru pedagogia lui Dewey. În primul rând, așa cum se poate constata, spre deosebire de schemele pedagogice clasice, în care aveam o finalitate clară, anume atingerea virtuții, de data aceasta, nu se mai face referire la „bătrânul” concept antic. Nu virtutea este ținta finală a pedagogiei pragmatiste, ci eventual bunăstarea grupului din care face parte individul și, prin reflexie, și bunăstarea sa proprie ca membru al acelui grup. Sistemul axiologic este complet diferit. Pedagogia creștină reclama ieșirea din lume pentru auto-perfecționare, cu ajutorul lui Dumnezeu, pedagogia clasică pune accent pe valoarea individului și a exercițiului său moral-intelectual, dar în aproximativ aceeași direcție de creștere a virtuții, precum și a capacităților intelectuale; în schimb, în cadrul noii pedagogii de tip pragmatist, interesează mai degrabă „reușita” individului și a grupului său, integrarea sa bună în mediul social și un răspuns adecvat al grupului la inițiativele individului, căruia evident i se pun în sarcină diferite „misiuni” concrete. Armonia cu grupul presupune, firesc, și relativa combatere a individualismului (așa-numita îngustime originară a acțiunilor și sentimentelor sale), dar totul este pus sub semnul reușitei concrete. Mai mult, individul este „victima” grupului său, reacțiile acestuia la acțiunile sale fiind decisive.

Pragmatismul mai are o caracteristică, mai puțin vizibilă din acest scurt pasaj. El sacrifică cu bună știință tradiția, înțeleasă ca acumulare a vechilor precepte și învățături, de dragul acțiunilor prezente, singurele care stimulează, cum spune autorul, individul. Cu alte cuvinte, nu are rost să ne cramponăm de cele ce s-au spus în trecut, ci trebuie să ne concentrăm pe rezolvarea concretă a sarcinilor prezente. Prezenteismul este o trăsătură majoră a pragmatismului, cu părți pozitive și negative. În ce privește părțile pozitive, este relativ ușor de înțeles că pragmatismul este eficient, prompt și ușor de aplicat, ca un instrument din ce în ce mai perfecționat, tehnic, ce folosește la diferite scopuri. Pe de altă parte, pericolul este ca acest instrument să devină autosuficient și să piardă contactul cu marile idei care au animat și încă mai animă civilizația. Căci civilizația de care vorbește Dewey nu s-a creat din pragmatism, ci are la bază întotdeauna o doză semnificativă de idealism, adică de detașare de mediul social și de încercare de schimbare a acestui mediu, de perfecționare a lui, chiar cu riscul unor „surpări” civilizaționale. A vorbi despre civilizație fără a aminti de „cultură” este un mare risc în raport cu idealurile pedagogice. Or, culturile nu au fost niciodată „pro-civilizație”, ci mai degrabă au fost critice sau măcar sceptice cu elementele ultime ale civilizațiilor.

Pedagogie și psihologie

Dewey ne previne că adevărata educație este un bun raport între capacitățile psihologice ale copilului, care trebuie cunoscute, și caracteristicile mediului, care are o mare forță de impact. O combinație de psihologie și sociologie asigură, așadar, fundamentul oricărei bune educații. Dar, încă odată, spre deosebire de educația trecută, ce punea accent pe pregătirea individului pentru contactul cu viața de apoi, deci cu eternitatea, pragmatismul vrea mult mai puțin, anume o pregătire a individului pentru viața de aici. Nici un scop transcendental nu se mai întrevede în acest proces educativ care ține cât ține comunitatea, eventual cât omenirea de azi și moștenirea celei trecute ajunsă la noi în calitate de cristalizare civilizațională:

„Cred că școala este în primul rând o instituție socială. Educația fiind un proces social, școala este pur și simplu acea formă de viață comunitară în care sunt concentrați acei agenți are vor fi cei mai eficienți) în a-i determina pe copii să adere la resursele moștenite ale omenirii și să-și utilizeze forțele proprii în scopuri sociale.

Cred că educația este, în consecință, un proces al vieții și nu o pregătire pentru viața ulterioară (...)

Cred că școala, ca instituție, trebuie să simplifice viața socială existentă; trebuie să o reducă la o formă embrionară” (ibidem: 48-49).

Din sintagma „instituție socială” nu ne dăm prea bine seama ce schimbări s-au operat în sistemul major al ideilor pedagogice în raport cu trecutul. Socialul este noul referențial al lumii moderne; dar acest termen, atât de cuprinzător, poate foarte bine să semnifice lucruri bune dar și lucruri mai puțin bune. Pedagogia clasică opera o discriminare a binelui și răului, inclusiv la nivelul social, pentru a putea croi ființa umană pe modelul binelui, nu pe modelul social, al vieții actuale, simplificate și operaționalizate.

Dewey critică, cum au făcut toți pedagogii, sistemul de învățământ al vremii sale, pe care-l acuză de discontinuitate în raport cu educația familială, unde copilul deprinde valori morale:

„Cred (...) că ea (educația, școala – n. C.P.) este o necesitate socială, pentru că familia este forma vieții sociale în care copilul a fost crescut și în legătură cu care a primit educația sa morală. Este datoria școlii să-i aprofundeze și să-i lărgească simțul valorilor dobândite în viața sa familială.

Cred că educația actuală nu-și atinge scopul deoarece ea neglijează acest principiu fundamental al școlii ca formă a vieții sociale. Ea consideră școala ca un loc unde trebuie să se transmită anumite informații, unde trebuie învățate anumite lecții sau unde trebuie formate anumite deprinderi. Valoarea acestora este considerată ca aparținând unui viitor îndepărtat; copilul trebuie să facă aceste lucruri de dragul altor lucruri pe care este obligat să le facă; ele au doar un caracter pregătitor” (ibidem: 49).

Critica pe care Dewey o face conținutului propriu-zis al educației este întemeiată, căci el are în vizor „mania” educațională de a trata copilul ca pe un depozit de cunoștințe și deprinderi. Dar oare nu necesitățile sociale pe care le-am invocat ca elemente ultime ale procesului educativ sunt cele care ne cer deprinderi, capacități și cunoștințe? Oare nu rezolvarea problemelor concrete necesită această educație mai degrabă tehnică și informativă și mai puțin, mult mai puțin formativă?

Locul central al sistemului educatic al lui Dewey este „viața socială”, sintagmă care apare foarte frecvent, dar care nu este clar definită. Uneori lipsa de claritate este de-a dreptul frapantă, cum este cazul în unele exprimări eliptice, care nu știm exact ce pot însemna:

„Cred că singurul mijloc de a face pe copil conștient de moștenirea sa socială este de a-l pune în situația să execute acele tipuri fundamentale de activitate care fac din civilizație ceea ce este” (ibidem: 51). Direcția morală lipsește, orientarea părând să fie una pur istorică.

Ideile și principiile pedagogului american nu pot fi ignorate în proiectele actuale de management al instituțiilor școlare. Raportarea critică la ele, mai ales din perspectiva diferențelor tehnologice, istorice și nu în ultimul rând culturale, trebuie însă să însoțească îndeaproape cunoașterea lor.

Bibliografie:

Dewey. J. (1992). Fundamente pentru o știință a educației. București: Editura Didactică și Pedagogică.