Problematica victimologiei

Delincvența juvenilă este una dintre problemele mari ale societăților actuale și, din păcate, și ale zonelor defavorizate din cuprinsul societății românești. Ea este favorizată de deficitul de educație, atât în sensuș educației formale (școalre), cât mai ales în sensul socializării primare și educației familiale. Alături de factorii strict de natură familială, un rol important revine în explicaţiile sociologice ale delincvenţei juvenile, structurilor, proceselor şi problemelor sociale. În acest sens, familia este, ea însăşi, plasată într-un mediu social, căreia nu poate să nu-i recepteze influenţele. Mai multe cercetări, întreprinse în acest sens, au arătat că o mare parte dintre tinerii delincvenţi provin din familii caracterizate de un pronunţat handicap economic şi cultural, nevoite să se confrunte cu o serie de dificultăţi materiale, cu sărăcia, şomajul, lipsa resurselor şi caracterul deplorabil al condiţiilor de locuit. În aceste medii familiale defavorizate, copilului nu i se poate asigura nici măcar nevoile elementare de hrană, educaţie sau protecţie socială, părinţii fiind, ei înşişi persoane nerealizate, care au trăit din plin experienţa eşecului. Plasat în acest mediu defavorizat, definit de lipsa resurselor şi a aspiraţiilor, tânărul aspiră, de cele mai multe ori, la scopuri şi stiluri de viaţă superioare categoriei sociale din care face parte. (Rădulescu,Dâmboianu, 2003)

Din aria delincvenţei care însoțește, ca fenomen, zonele defavorizate, face parte și victomologia ca tip specific de problemă socială, a cărei rezolvare preocupă cu prioritate instituţiile de conducere şi administrare socială, a derivat, în zona ştiinţelor socioumane, mai ales a sociologiei, psihologiei şi a asistenţei sociale, studiul diadei agresor-victimă. Dacă psihologia agresorului, circumstanţele care au determinat producerea comportamentului agresiv au fost insistent cercetare atât din punct socio-uman, cât şi biologico-medical, victima a rămas, multă vreme, omul uitat. Desigur că, în relaţia agresivă, comportamentul determinant este cel al agresorului; victima are totuşi, la rândul său, contribuţie în desfăşurarea, finalizarea sau chiar iniţierea actului violent.

Termenul de victimologie a fost introdus prima dată în 1949 de psihiatrul F. Wertham. În practica judiciară, victima este asimilată, de cele mai multe ori, unui factor pasiv, care suportă acţiunea agresivă a criminalului. Crima, ca ultimă manifestare vizibilă de energie umană care precede – şi determină – un rezultat negativ din punct de vedere socială, are, de cele mai multe ori, un autor identificabil, criminalul. Din perspectiva sociologiei lui Emile Durkheim, care defineşte crima ca rupere a legăturii sociale dintre persoane, crima presupune acţiunea criminală, dar şi autorii, înţeleşi nu numai ca cei care provoacă această ruptură, ci şi ca cei care au de suferit din pricina ei[1]. Conform lui Durkheim, există o normalitate a crimei, potrivit căreia viaţa socială produce inevitabil tensiuni care conduc la crime diferite ca tip şi număr în funcţie de contextul cultural sau istoric. Funcţia ei este conştientizarea răului social de către conştiinţa colectivă şi mobilizarea acesteia pentru eliminarea acestui rău. Din acest punct de vedere, rolul victimei sau victimelor este la fel de important cu cel al criminalului, ca puncte vulnerabilizate ale structurii sociale, care, părin actul criminal, devin vizibile.

În general, se consideră astăzi că există a) infracţiuni fără victime (anumite cazuri de corupţie, incestul) şi b) infracţiuni cu victimă legală (un caz aparte în această categorie îl constituie victimele delincvente, în care statutul de agresor şi cel de victimă coincid).

O altă clasificare diferenţieză între victimele specifice (desemnată, în limbaj juridic, prin parte vătămată, prejudiciată sau lezată) – care, la rândul lor, pot fi persoane fizice sau juridice – şi victimele nespecifice (aici se încadrează actele care prejudiciază publicul, prin infracţiuni împotriva uneia dintre instituţiile, principiile sau manifestările sale: încălcarea Constituţiei, tulburarea liniştii publice, profanarea monumentelor, distrugerea bunurilor publice etc.).

Atenţia concentrată tot mai mult în ultimii ani pe victime a produs şi preocupări legate de securitatea socială, care, la limită, extrapolează noţiunea de posibilă victimă la nivelul unor populaţii mai largi. Astfel, copiii sau femeile, minoritarii sau handicapaţii sunt astăzi grupuri care polarizează atenţia proiectelor de secuzarea socială. Pe de altă parte, este de neevitat faptul că există dificultăţi reale în identificarea victimelor: de pe o parte, din cauza unei variaţii a definirii crimei în funcţie de timp şi spaţiu, pe de altă parte din cauza impreciziei stabilirii victimei unei infracţiuni. Atunci când crimele sunt comise împortiva bunurilor, mai ales, dar şi în cazul infracţiunilor împotriva persoanelor, este dificil de aflat care sunt victimele reale: proprietarii bunurilor, familia victimei sunt la rândul lor victime sau nu? În Occident, definiţai prejudiciului se extinde şi la diversele forme de prejudiciu moral, durerea, şocul, suferinţa etc. Conform Declaraţiei ONU din 17-18 septembrie 1985, victimă este persoana care, individual sau colectiv, a suferit o vătămare constând într-o atingere adusă integrităţii sale fizice sau psihice, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o încălcare gravă a drepturilor ei fundamentale, din cauza unor activităţi sau omisiuni care contravin legilor penale în vigoare ori rerpezintă încălcări ale normelor naţionale în materia drepturilor omului.

Principiile asistenţei victimiare sunt formulare în funcţei de cele patru abordări ale problemei victimelor: asistenţa socială, readaptarea, remuneraţia sau compensarea şi principiul abolaţionist sau antipenal.

Principiul asistenţei sociale (legat de conceptul de stat providenţial) stabileşte că societatea sau colectivitatea au datoria de a diminua sau elimina dificultăţile apărute în urma unor nenorociri, precum boala, accidentul sau şomajul. Accentul nu este pus pe sancţionarea vinovaţilor, ci pe ajutarea victimelor, ale căror probleme sunt formulate ca probleme generale, administrabile la nivel general (stresul, lipsa bunurilor, traumatismele psihice etc.). Aspectul moral al crimei este ignorat câtă vreme victimele sunt tratate în mod convenabil. Printre serviciile corespunzătoare acestei abordări se numără sistemele de despăgubiri de către stat, centrele de ajutor sau de refugiu pentru diverse victime.

Principiul readaptării este reprezentat de programele de restituire şi de anumite programe de mediere. Finalitatea lor este refacerea structurii afectate de actul criminal, alăturând, din nou, victima şi agresorul.

Principiul remuneraţiei sau compensării câştigă teren în ultimul timp, desemnând modalitatea prin care infractorul este obligată să plătească o datorie stabilită către societate sau către cei păgubiţi. Despăgubirea materială a victimelor este bine primită şi în rândul juriştilor, şi al publicului, tranferând judecata din sfera morală sau chiar din cea juridică către cea economică.

Principiul aboliţionist sau antipenal se inspiră din normele dreptului civil şi recomandă preluarea de alte reţele de ajutorare socială (faţă de instanţele justiţiei penale) a activităţiloe de mediere, compensare şi ajutorare a victimelor. Aceste asociaţii sunt extrem de prezente în SUA, fiind formate din asistenţi sociali benevoli, care lucrează în colaborare cu Poliţia, dar rămân independente de sistemul de justiţie penală. În Europa, ideologia readaptativă este mai puţin reprezentată decât peste ocean.

Caracteristicile victimelor din sistemul delincvențial (cf. Butoi, 2008):

1.      O primă caracteristică a victimelor în ceea ce privește suportarea consecințelor pe care actele delincvente le au asupora lor este aceea că, cel mai adesea, aceste consecințe sunt ușoare: nu implică violența, pagubele suferite sunt minime și de multe ori nici nu este raportată la instituțiile sistemului legal/penal. Ex. În Marea Britanie, o anchetă din 1982 raporta 4% victime constrânse la încetarea lucrului, 2% victime care au necesitat spitalizare.

2.      O altă caracterstică este imposibilitatea de a aprecia obiectiv efectele victimizării din cauza vinovăţiei victimelor. Riscul de a deveni victimă este determinat de anumiţi factori structurali şi de mod de viaţă care pot scăpa controlului victimei potenţiale (obligaţia, în anumite cartiere, de a nu parca în stradă, de a nu lăsa indicii că locuinţa este părăsită, de a nu purta obiecte de valoare la vedere etc.). De asemenea, există factorii care ţin direct de comportamentul victimei – în sensul „ofertei” de posibilităţi delicvenţiale; acest lucru este evident mai ales în cazul infracţiunilor cu violenţă de genul încăierărilor. Acest tip de motivaţie a dat naştere, în anumite contexte penale, conceptului de „legitimă apărare”, prin care victima este devictimizată, iar agresorul este deculpabilizat, producându-se o inversiune în relaţia criminală.

3.      O altă caracteristică se referă la consecinţele de natură afectivă (traumatisme) pe care le suportă victimele: mânia, șocul, depresia, teama, rușinea, vina, anumite tulburări fiziologice. Acestea nu sunt raportate şi nu sunt nici măcar în întregime asumate de victime; cele mai multe victime care declară asemenea consecinţe sunt femei, mai ales cele ma în vârstă, ceea ce ridică problema autoidentificării cu statutul de victimă în afara delictului, prin simpla desemnare culturală sau socială ca atare.

4.      Actele de violenţa provoacă, în rândul victimelor lor, consecinţe mai accentuate decât actele delincvente fără violenţă. Teama nu este, aşadar, urmarea firească, invariabilă a victimizării. În anumite cazuri, infracţiunea poate sluji chiar la reducerea fricii, dovedindu-se, în realitate, mai puţin gravă sau supărătoare decât fusese reprezentată de victimă. Astfel, uneori, structurile victimizării nu corespund „repartiţiei fricii”, de vreme ce teama şi corespondentele ei (spaima, frica, angoasa etc.) sunt mult mai răspândite decât suferinţa reală şi mult exagerate.

5.      O altă caracterstică a victimelor este asocierea ei cu anumite medii sociale, „predispuse” la delincvenţă: minorităţi etnice, categoriile sărace, copiii orfani, şomerii etc. Acest lucru poate provoca, pe de o parte, o mai accentuată preocupare de asistare a victimelor acestor medii şi, pe de altă parte, reflexe sociale de etichetare sau stereotipii în determinarea celor care au mai multă nevoie de ajutor şi a formelor de ajutor adecvate.

6.      De asemenea, o caracteristică a victimelor este nevoia de asigurare a unui ajutor intensiv din partea specialiştilor pentru a face faţă efectelor imediate ale victimizării: atacurile grave la persoană, crimele care implică, în general, violenţa şi în care victimele sunt, în general, îngrijite ori consolate de către familie sau prieteni.

7.      O altă trăsătură importantă este dată de felul în care instituţiile penale reacţionează, în general, la delicte: a) dacă Poliţia reacţionează sau nu la reclamarea crimei, cât de prompt, cu ce rezultate; b) dacă justiţia penală reuşeşte să pună în lumină păgubirea suferită de victimă; c) dacă „recompensarea” (rambursări monetare sau de servicii) se face operativ şi echitabil.

Noțiunile de delincvență juvenilă, victimă, asistență victimală pot veni în sprijinul cadrelor didactice și managementului instituțiilor de învățământ în cazurile confruntării cu situații de încălcare a normelor legale, instituționale sau chiar etico-morale de către elevi sau persoane adulte, profesioniști în domeniul didactic sau nu.

Bibliografie:

Butoi, T. 2008. Victimologie și psihologie victimală. București: Penguin Book

Rădulescu, S., Dâmboianu, C. 2003. Delincvenţa juvenilă în românia: factori de risc care determină comportamentul delincvent” (Sinteză) – disponibil la http://insoc.ro/devianta/date/pdf/2003%20-%20Delicventa%20juvenila%20in%20Romanaia.pdf (accesat 15 august 2019)