Orientarea preventivă, este considerată mai facilă, mai puţin costisitoare şi mai eficientă decât terapia propriu-zisă.

Profilaxia comportamentelor deviante se referă la totalitatea măsurilor adresate indivizilor, precum şi structurilor sociale cărora le aparţin, luate în scopul prevenirii conduitelor neintegrate social, prin intervenţia precoce asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera devianţa. Astfel, profilaxia ne apare ca o măsură de sănătate individuală şi colectivă, o acţiune amplă, desfăşurată sistematic, strategie de combatere şi de eradicare a cauzelor, pentru a cărei reuşită e nevoie de o echipă interdisciplinară.

       Prevenţia presupune aplicarea unui sistem de măsuri structurate în timp sub forma prevenţiei primare, prevenţiei secundare şi prevenţiei terţiare.

      Prevenţia primară se adresează nemijlocit cauzelor generatoare, împiedicând apariţia devierilor de comportament; ca operaţii, cuprinde cunoaşterea elevilor, analiza, identificarea şi înlăturarea factorilor de risc ce pot genera devieri de comportament.

         Prevenţia secundară se referă la identificarea precoce a situaţiilor de inadaptare şi remedierea lor înainte ca acestea să se structureze în comportamente deviante.

              Prevenţia terţiară sau intervenţia constă în măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea structurării conduitelor deviante în forme mai grave, cu conţinut antisocial ridicat, infracţional, precum şi prevenirea recidivei acestora; aceste măsuri se iau prin procedee individualizate şi diferenţiate, cu ajutorul suportului social şi convergenţa în acţiune a factorilor educativi.

             În ceea ce priveşte conţinutul măsurilor, în opinia autorilor V. Dragomirescu (1976) şi E.Păun (1999), acestea trebuie întreprinse în planurile socio-psihologic şi psihopedagogic, socio-profesional, psihoprofilactic (medical şi psihologic) şi juridic.

          Măsurile de ordin socio-psihologic şi psihopedagogic se referă la inserţia socio-familială pozitivă prin socioterapia şi psihoterapia familiei, prin acţiuni cu caracter de asistenţă socială, plasarea elevului în relaţii interpersonale pozitive şi un control prelunmgita supra mediului extraşcolar.

          Măsurile socio-profesionale au în vedere prevenirea riscurilor de eşec adaptativ cauzat de alegerea unei profesii în dezacord cu aptitudinile sau cu interesele individului, motiv pentru care se intervine prin consiliere şi orientare.

                      Măsurile medicale şi psihologice  urmăresc depistarea şi înlăturarea sau atenuarea acţiunii unor factori cauzali de natură organică ce predispun la conduite deviante.

          Măsurile juridice implică în primul rând familiarizarea cu legislaţia în vigoare.

Din perspectiva diminuării fenomenului, aspectul cel mai important îl constituie deschiderea conţinuturilor educaţiei formale către problemele comunităţii. Implicarea activă a elevilor şi dezvoltarea de conduite responsabile prin care să nu contribuie la amplificarea problemelor pot reprezenta soluţii eficiente în acestă privinţă.

                       Cercetările în ceea ce priveşte implicarea factorului familial în comportamentul agresiv confirmă faptul ca adolescenţii agresivi provin, de regulă, din familii în care părinţii înşişi sunt agresivi, şi metodele disciplinare sunt ne adecvate, fiind deseori brutale. Studiile privind relaţiile dintre tatăl tiran şi adolescenţi menţionează faptul ca adeseori pot avea loc conflicte, care pot sfârşi printr-o ruptură a relaţiilor cu părinţii şi fuga de acasă a adolescentului precum şi prin vagabondaj.

                    Mediul social conţine numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să stimuleze şi să întreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate in educaţie. Pentru ţările fost comuniste, creşterea violenţei în general, nu numai a violenţei şcolare, este pusă pe seama unui complex de factori precum: liberalizarea mas-mediei, lipsa exerciţiului democratic, creşterea libertăţii generale de mişcare, slăbirea autorităţii statului şi a instituţiilor angajate în respectarea legii, accesul la mijloace de agresiune.

                       Un factor important al comportamentelor agresive este intoleranţa la frustrare. Starea de frustrare se manifestă printr-o emotivitate mărită, şi în funcţie de temperamentul individului, de structura sa afectivă, se poate ajunge la un comportament violent, individul ne mai ţinând seama de normele şi valorile fixate de societate. Frustrarea afectivă este una din cauzele cele mai frecvente ale problemelor de comportament. În urma efectuării unui studiu longitudinal asupra evoluţiei copiilor cu dificultăţi de comportament s-a descoperit prezenţa acestui factor in etiologia fenomenului într-o proporţie de 82 % din cazuri. Dobândirea toleranţei la frustrare depinde de nivelul de autocontrol, de temperament dar şi de norma de internalitate.

          Strategiile de prevenţie primară se aplică prin intervenţii universale şi sunt focalizate asupra optimizării factorilor protectivi din populaţia generală, care nu au fost identificaţi ca prezentând risc. Scopul prevenţiei primare este să elimine apariţia iniţială a problemei, motiv pentru care “programele de prevenţie primară sunt mai repede acceptate şi adoptate comparative cu alte demersuri de intervenţie deoarece sunt proactive, pozitive şi prezintă un grad minim de stigmatizare a participanţilor” (A. Roşan, 2006, p. 57).

          Aceasta se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se referă la dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului elevului.

           Prevenţia secundară operează la nivelul cauzalităţii specifice educaţiei formale, urmărind contracararea aspectelor disfuncţionale ce generează conduite violente în şcoală. Strategiile de prevenţie secundară se aplică prin intervenţii orientate şi includ eforturi adaptate problemelor specifice sau indivizilor în cazul cărora strategiile de prevenţie primară nu sunt eficiente. Acest grup selectat prezintă un risc crescut al comportamentului violent, iar strategiile sunt orientate asupra prevenţiei reapariţiei unui comportament indezirabil.

          Această prevenţie urmăreşte să furnizeze protecţie sporită pentru acei indivizi care sunt expuşi unei multitudini de factori de risc în legătură cu comportamentul violent. Se pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat al dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia, poate repera efectele unor violenţe la care elevul a  fost supus în afara mediului şcolar, semnalând aceasta profesioniştilor, putând fi luate măsuri de ajutor şi de protecţie care să vizeze înlăturarea cauzelor abuzurilor şi reducerea tulburărilor somatice, psihice şi comportamentale induse prin violenţă.

          Prevenţia terţiară se corelează cu formele specifice de violenţă şcolară presupunând o serie de măsuri care au fost concepute în scopul evitării instalării comportamentelor violente la nivelul relaţiei elev-elev, elev-profesor. Strategiile de prevenţie terţiară se aplică prin intervenţii intensive şi include eforturi adresate acelor indivizi în cazul cărora strategiile de prevenţie primară şi secundară nu au fost eficiente. Sunt aplicate în cazul unor comportamente care au scăpat de sub control, iar scopul acestora este reabilitarea şi prevenirea apariţiei acelor condiţii prin care comportamentul violent s-ar putea reinstala definitiv în cazul individului sau mediului său. Acest tip de intervenţie se aplică acelor indivizi ale căror probleme sau cronicizat. Familiile acestora pot primi suport pentru formarea managementului deprinderilor de comportament şi a modalităţilor prin care să se adapteze nevoilor continue ale acestora. Are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente violente, urmărind prevenirea recidivei si presupune adoptarea unor măsuri după producerea comportamentului violent. Şi în cazul acestor elevi, menţionarea unor aşteptări pozitive faţă de ei, dezvoltarea sentimentului de aprtenenţă comunitară, exprimarea preocupării faţă de situaţia lor, şi integrarea lor în activităţile grupului sunt factori de protecţie ce pot fi exercitaţi în cadrul instituţiei şcolare. Prin aceste măsuri se poate împiedica cronicizarea perturbărilor provocate de violenţă şi eventuala transmitere a lor de la o generaţie la alta.

            Copilul trebuie sa înţeleagă că nu-şi poate alege singur conduita, deoarece libertatea sa de acţiune ar putea restrânge libertatea aproapelui său. El va fi invitat sa acţioneze doar după ce cere sfatul părintelui sau al cadrelor didactice. Va respecta regulile grupului în care a intrat-clasa. I se vor oferi modele pozitive de comportament, vor fi orientaţi în alegerea prietenilor. Părinţii vor fi permanent implicaţi in viaţa şcolii, participând alături de copii la diverse activităţi (spectacole, serbări, întâlniri cu elevi de la alte şcoli, concursuri)

Siteografie:

     https://pdfs.semanticscholar.org/e7f9/440b9c39e6c2813d2563ddde24046c5de9b4.pdf

https://www.academia.edu/7212825/Metode_%C5%9Fi_tehnici_de_prevenire_a_delincven%C5%A3ei_juvenile