Managementul, administrarea oricărei instituții se face în funcție de câteva criterii sau dimensiuni. În educație, standardele şi criteriile de asigurare a calităţii sunt definite în funcție de următoarele criterii şi domenii:
- Capacitatea instituţională, care rezultă din organizarea internă, din infrastructura disponibilă, definită prin: structurile instituţionale, administrative şi manageriale; baza materială; resursele umane;
- Eficacitatea educaţională, care constă în mobilizarea de resurse, cu scopul de a se obţine rezultatele aşteptate ale învăţării, concretizate prinurmătoarele criterii:
o conţinutul programelor de studiu;
o rezultatele învăţării;
o activitatea de cercetare ştiinţifică sau metodică;
o situația financiară a instituţiei.
- Managementul calităţii, care se concretizează în:
o strategii pentru asigurarea calităţii;
o proceduri privind iniţierea, monitorizarea şi revizuirea periodică a programelor şi activităţilor desfăşurate;
o proceduri obiective şi transparente de evaluare a rezultatelor învăţării;
o proceduri de evaluare periodică a corpului profesoral;
o accesibilitatea resurselor adecvate învăţării;
o baza de date actualizată sistematic, referitoare la asigurarea internăa calităţii.
Toate aceste trei dimensiuni – capacitatea, eficiența și calitatea – sunt definite nu numai în funcție de calitatea resurselor instituționale (umane, materiale etc.), ci și (mai ales) în funcție de finalitatea procesului de învățământ defășurat sau de modul în care este perpecută această finalitate de beneficiarii înșiși ai procesului de învățământ, adică de copii și tineri și, desigur, de familiile acestora.
*
Învățământul public s-a impus în societățile europene relativ târziu comparativ cu existența funcțiilor sociale și familiale educative, care s-au manifestat încă din antichitate, aproape neîntrerupt, până în prezent. În aceste sisteme de învățământ restrânse la sferele familială, religioasă (mănăstirile erau centre puternice de învățământ și, apoi, clerici care predau și în așezăminte laice), educația școlară reprezenta o șansă (pentru cei săraci) sau un însemn de statut pentru cei care puteau să plătească un perceptor sau profesori particulari. Diferența adusă de organizarea publică, de către stat, a învățământului față de formele anterioare de educație constă, pe de o parte, în egalizarea conținuturilor și a condițiilor elevilor (accesul la învățare nu mai depinde de starea socială și materială) și, pe de altă parte, în deținerea monopolului în elaborarea acestor conținuturi ale învățării. Învățământul nu mai este o șansă la nivelurile elementare, obligatorii. În România rurală a existat chiar o rezistență față de fenomenul școlarizării obligatorii, în condițiile în care copiii erau convocați să sprijine starea economică a familiei prin muncă fizică, ceea ce nu le lăsa timp pentru frecventarea cursurilor. În aceste situații, școlarizarea era o obligație similară serviciului militar. Ea a redevenit o șansă în măsura în care se referea la absolvirea unor niveluri din ce în ce mai înalte de pregătire
Odată cu secolul trecut, globalizarea și internaționalizarea științei și profesiilor au provocat eforturile de omogenizare a acestor conținuturi nu numai în interiorul statelor, ci și între state.
La nivel internațional, începând cu deceniul 6 al sec. XX au apărut câteva tendințe care se păstrează până în prezent:
- creșterea proporției copiilor înscriși în învățământul formal,
- creșterea duratei medii de școlarizare,
- prioritizarea educației formale și a evaluării copiilor în funcție de rezultatele școlare, care devin obiective ale guvernelor și organismelor internaționale.
Țările europene, începând cu cele din Europa de Vest, dar și celelalte, statele din America de Nord și Australia vizează obiectivul școlarizării elementare de 100%; chiar și țările mai sărace din Asia, America de Sud cunosc, la rândul lor, o creștere accelerată a ratei brute de școlarizare (rata brută de școlarizare se calculează ca număr de elevi dintr-un ciclu raportat la numărul total de copii de vârstă corespunzătoare acelui ciclu școlar).
România atinge obiectivul de rată de școlarizare elementară de 100% (școlarizarea tuturor copiilor de vârstă școlară din ciclul primar) înainte de 1970, dar valorile acestui indicator scad la 85% în 1994 și mai cresc apoi, între 1997-1998, până la 100% (în învățământul primar). În ceea ce privește învățământul secundar, acesta atinsese rata de școlarizare de 100% în anii 80 (când devenise obligatoriu învățământul de 12 clase), scăzând apoi până la 80% în anii 90 (odată cu eliminarea obligativității absolvirii celor 12 clase și cu scăderea nivelului de trai). Învățământul superior avea, în 1990, o rată de școlaritate de 10%, iar în 2002 aceasta crescuse până la 35%, atingând un maxim de 45% în 2009-2010. În anii următori, rata brută de cuprindere în învățământul superior scade până la 30-31% în 2014. Comparativ cu țările dezvoltate, această rată este mult mai mică: Franța are o rată de 50% de cuprindere în învățământul superior, iar SUA – 80%.
Raportul Ministerului Educație Naționale privind starea învățământului preuniversitar din România arată că tendința generală este una de scădere a numărului de copii înregistrat.
„Tendința de scădere a efectivelor s-a înregistrat la toate nivelurile de învățământ, cu excepția învățământului primar de masă și a învățământului profesional – dar în ponderi și forme diferite pe medii de rezidență. Astfel, scăderea numărului copiilor din învăţământul preşcolar pare a se fi stabilizat, în anul școlar 2017/2018 această scădere fiind nesemnificativă, de 35 de copii. La nivelul ansamblului învățământului primar, cresc efectivele de elevi față de anul anterior - până la 944,17 mii de elevi, cu aproape 20 de mii mai mult decât în anul precedent. Creșteri ale valorii indicatorului se regăsesc atât la nivelul efectivelor din mediul urban, câtși al celor din rural, însă creșterea din mediul rural este predominantă (16 mii de elevi)”. Rata brută de cuprindere școlară în toate nivelurile de învățământ, ca raport din populaţia în vârstă de 6-23 de ani, a fost în anul școlar 2017/2018 de 76,3%. În anul de referinţă, 76,4% din populaţia de 3-21 de ani se afla în sistemul formal de educaţie (inclusiv în grădiniţă). De asemenea, 88,1% din populaţia şcolară de 3-18 ani frecventa sistemul de educaţie (de la grădiniţă până la liceu).
*
Școlarizarea obligatorie rămâne o problemă discutabilă. Creșterea anilor de școlaritate impusă de stat de la 10 la 15 până în 2030 este o modificare drastică a intervenției statului, prin intermediul școlii, în organizarea vieții personale și familiale a oamenilor. Opinii contradictorii acestor măsuri arată că, în acest fel, intervenția și responsabilitatea familiei și comunității în formarea copiului este limitată în mod exagerat, acestea revenind aproape în exclusivitate școlii. Școala, la rândul său, a preluat deja multe din funcțiile de educare, socializare, chiar îngrijire a copiilor care reveneau, până acum, familiei sau comunității; în condițiile transformării percepției școlarizării în pură obligativitate, ea poate deveni ineficientă, defavorabil percepută de către celelalte instituții responsabile de creșterea copiilor (familia și comunitatea) sau poate căpăta caracteristicile unei instituții totale în condițiile în care este principala instituție care gestionează copilăria și care este controlată de stat.
Bibliografie:
Berezovski, R. (f.a.). Școala ca organizație. Dezvoltare instituțională. Suport de curs https://www.academia.edu/26425318/%C5%9ECOALA_CA_ORGANIZA%C5%A2IE._DEZVOLTARE_INSTITU%C8%9AIONAL%C4%82_Suport_de_curs_pentru_anul_I_ciclul_de_studii_Master_programul_de_studii_Management_educa%C5%A3ional
Cristea, S. (2003). Managementul educației școlare. București: Ed. Didactică și Pedagogică
Zaharia, D. (2013). Școala ca organizație. Disponibil on-line la https://www.researchgate.net/publication/316587000_Scoala_ca_organizatie
Zaharia I. Suport de curs Managementul organizației școlare, Disponibil online la https://www.academia.edu/35644621/._Suport_de_curs_Managementul_organizatiei_scolare