Socializarea este convențional definită ca un proces în două trepte: intrarea copilului în lumea familială și familiară a legăturilor primare, de rudenie – socializarea primară – și intrarea lui în lumea socială extrafamilială, reprezentată în primul rând prin instituțiile școlare – socializarea secundară. Socializarea primară este prima socializare, pe care individul o trăiește în copilăria timpurie și pe parcursul căreia devine membru al societății. Socializarea secundară este reprezentată de orice proces care îl pregătește și îl introduce pe individ în noi sectoare ale lumii obiective din societatea lui. Ambele etape presupun procese cu specific educațional, însă diferit organizare și cu finalități care, deși convergente, se pot deosebi,

Socializarea primară, ca proces ce caracterizează existența familială, este o socializare „organică” sau „naturală”, care se referă atât la deprinderea modurilor de expresie și de stăpânire a emoțiilor, la însușirea a valorilor și normelor culturale, cât și la învățarea cognitivă. Ea presupune existența persoanelor influente din viața copilului mic, desemnate sociologic cu expresii precum „alți semnificativi”, „impuși” copilului (în sensul în care nu pot fi desemnați sau aleși, ci sunt „dați” în mod natural, prin modul natural de existență și funcționare al familiei). Definițiile pe care aceste persoane le au asupra realității sunt cele pe care le transmit și copilului, ca unică modalitate de definire. În interpretarea oarecum malițioasă a sociologilor Peter Berger și Thomas Luckmann, prima lume, cea a copilăriei este legată de certitudinea primei întâlniri cu realitatea, întâlnire lipsită de îndoieli, alegeri, responsabilități și dezamăgiri: „Socializarea primară îndeplinește așadar ceea ce poate fi privit (retrospectiv, desigur), drept cel mai important și mai sigur șiretlic pe care societatea îl folosește în raport cu individul – și anume a face să apară ca necesitate ceea ce de fapt nu este decât un mănunchi de întâmplări și, astfel, de a transforma accidentul nașterii sale într-un eveniment semnificativ” (Berger și Luckmann, 2008, p. 185).Atunci când copilul are acces și la alte persoane influente (dădace, vecini, instituții de socializare extrafamiliale), modalitățile de definire a realității se multiplică și copilul este pus deja în fața unor opțiuni de alegere. De asemenea, o educație nondirectivă, care nu oferă modele, certitudini, ci numai alternative cu valoare egală, între care copilul trebuie să decidă și să aleagă, conform cu obiectivele propriei sale dezvoltări, „ocolește” această capcană, acest „șiretlic” al socializării primare.

Însă acest lucru nu are consecințe pozitive, așa cum ar părea din punctul de vedere al unui membru adult al civilizației europene contemporane, ci provoacă fie 1) un efort de deliberare fie, dimpotrivă, 2) o lipsă de responsabilitate în alegerea uneia sau alteia dintre opțiunile oferite. Mobilizarea în vederea comparării opțiunilor și deciderii asupra celei optime nu este o sarcină potrivită vârstei copilăriei, caracterizată deja prin eforturile de înțelegere, adaptare și integrare a lumii adulților de către copil; dimpotrivă, reperele simple și cât mai stabile sunt cele care dau copilului siguranța și echilibrul de care are nevoie în pregătirea propriilor sale căutări.

„Prin urmare, prima lume a individului se construiește în cursul socializării primare. Calitatea specifică acesteia, de fermitate, trebuie explicată, cel puțin în parte, prin inevitabilitatea relației dintre individ și primii săi alți semnificativi. Lumea copilăriei, sub aspectul realității sale luminoase, poate conduce la încredere nu numai în cazul persoanelor întruchipate de ceilalți semnificativi, ci și în definițiile pe care aceștia le dau situațiilor. Lumea copilăriei este cu totul și neîndoielnic reală. Este probabil că nici nu s-ar putea altfel în această etapă a dezvoltării conștiinței. Individul își poate permite abia mai târziu luxul câtorva îndoieli” (Berger și Luckmann, 2008, pp. 185-186).

În acest proces de adaptare la mediul social, copilul se folosește de suportul oferit de cei mai apropiați: el se identifică cu acești „alți semnificativi”, părinți, bunici, frați mai mari și le preia valorile, normele, comportamentele, fără a mai fi nevoit să se implice într-un proces de elaborare sau de alegere între sisteme alternative de valori, norme, comportamente. Interiorizarea culturii familiale, în primă instanță, și, prin intermediul acesteia, a culturii societății de care aparțin, se produce odată cu identificarea care presupune însușirea rolurilor și atitudinilor „altora semnificativi”: „prin această identificare cu ceilalți semnificativi copilul devine capabil să se identifice pe sine, să dobândească o identitate coerentă și plauzibilă subiectiv” (Berger și Luckmann, 2008, p. 180).

Pe lângă identificarea prin interiorizarea modelelor și valorilor celorlalți din proximitatea familială sau socială imediată, există și o identificare care are la bază elemente interne, originare în interioritatea persoanei sau copilului care nu trebuie decât să se rafineze, să capete formă, nume, consistență prin relațiile cu ceilalți semnificativi: așa este cazul manifestărilor emoționale, a predispozițiilor înnăscute, pe care copiii sunt învățăți, prin socializare, să le administreze în forme acceptabile social.

Lumea pe care copilul o interiorizează prin socializarea primară – fiind sigura existentă și imaginabilă pentru el – va rămâne mult mai stabil și ferm edificată în conștiința lui și ca persoană matură față de cele pe care le va cunoaște și asimila mai târziu, prin socializarea secundară; aceasta va fi, pentru întreaga sa viață, „lumea de acasă”. „În orice caz, lumea copilăriei este astfel constituită încât să inculce individului o structură nomică, prin care el să aibă încredere că „totul este în regulă” – ca să cităm exclamația, poate cea mai frecventă, a mamelor în fața copilului care plânge. Decoperirea pe care copilul o face mai târziu, că unele lucruri nu prea sunt „în regulă”, poate fi mai mult sau mai puțin șocantă, în funcție de circumstanțele biografice, dar lumea copilăriei este capabilă, în orice caz, să își păstreze, retrospectiv, realitatea sa distinctă. Oricât te îndepărtezi de ea în viața de mai târziu, în zone în care nu te simți deloc acasă, ea rămâne lumea de acasă” (Berger și Luckmann, 2008, p. 186).

            Socializarea secundară înseamnă interiorizarea sau asimilarea, de către copil ori adult, a unor „sublumi” instituționale sau numai fundamentate pe instituții. Este de reținut că socializarea secundară nu se poate realiza decât dacă există deja un proces de socializare primară, prin care persoana să fi asimilat cadrele generale și fundamentale de existență socială. Socializarea secundară determină individul să fie capabil pentru asumarea de roluri cu grad mare de anonimat (roluri educaționale, profesionale, civice – care presupun desubiectivizarea, depersonalizarea persoanei respective) și de formalism (comportamente prestabilite, normate – care presupun desubiectivizarea altora semnificativi, care nu mai sunt întruchipați de părinți, frați sau bunici, ci de instructori, coduri de norme sau de cunoștințe etc.).

Din acest tip de socializare secundară sau de educare fac parte socializarea politică, cea economică (în aspectele sale mai elaborate, primele tipuri de comportament economic sau politic fiind transmise tot în copilărie, în socializarea familială).

            Pe lângă socializarea primară sau secundară, studiile mai menționează socializarea continuă (pe tot parcursul vieții) sau anticipativă (pregătirea pentru un anumit rol, profesional, familial sau de alt fel). De asemenea, mai sunt menționate ca tipuri de socializarea socializarea pozitivă (în conformitate și normele și valorile general acceptate) sau negativă (în dezacord cu acestea). Resocializarea este procesul prin care un om care pentru o perioadă semnificativă a fost exclus din societate (pierdut în sălbăticie, claustrat din proprie voință sau deținut în închisoare etc.) deprinde și se readaptează la viața socială.

            Învățământul devine, prin tendințele înregistrate de scădere continuă a vârstei de școlarizare, o instanță din ce în ce mai prezentă nu numai în etapa socializării secundare, ci și a celei primare. Există situații în care dezvoltarea nu doar cognitivă a copilului, ci și cea fizică și afectivă sunt mai puternic influențate de sistemul de învățământ și de instituțiile publice, decât de instanțele private.

Bibliografie:

Berger, P., Lukmann, Th., 2008. Construirea socială a realității. București: Humanitas