Bază de date online cu resurse pentru dezvoltarea unui management instituțional antreprenorial de calitate în școli defavorizate
Şcolarizarea copiilor cu dizabilităţi şi alte forme de CES nu a constituit de la început o preocupare în istorie. Primele forme de intervenţie educaţională au fost făcute în cadrul mănăstirilor, din bunăvoinţă şi milă mai mult decât din spirit civic.
Pe măsură ce sistemele educaţionale s-au dezvoltat, politicile acestora au primit argumentaţie să se deschidă către toţi copiii, prin cercetări efectuate dar şi prin evoluţia democratică a societăţilor şi reaprecierea valorilor umane, indiferent de particularităţile sau de limitările dezvoltării individuale a unora dintre noi.
"Fiecare copil are caracteristici, interese, abilităţi şi cerinţe de învăţare unice şi de aceea, pentru ca dreptul la educaţie să aibă un sens, atunci trebuie concepute sisteme educaţionale şi trebuie implementate programe educaţionale care să ţină seama de extrem de marea diversitate a acestor caracteristici şi cerinţe. ( UNESCO, 1994, p.8 )"
- Clarificări conceptuale
Cerinţele speciale sunt considerate ca provenind din interacţiunea unui grup de factori, unii legaţi de copil, alţii legaţi de comunitatea în care acesta trăiește sau de răspunderile pe care le au şcolile, percepute ca instituţii de educaţie formală în care rolul factorului uman (cadre didactice, managerii şcolilor, părinţii şi alţi profesionişti implicaţi în actul educațional) şi al ambientului educativ (organizarea spaţiului, mijloacele didactice, folosirea eficientă timpului, etc.) sunt la fel de importante precum curriculum-ul. (Pachetul de resurse pentru profesori, cerinţe speciale în clasă. UNESCO, Bucureşti, 1995, p.10).
Citește mai mult: Educația incluzivă – un sistem care respectă diversitatea