Inteligența emotională a devenit in ultimii ani un subiect popular in presa mediului de afaceri.

Inteligența emotională este folosită de leaderi care își dezvoltă tot mai mult abilitățile in domeniul inteligentei. Una din manierele in care inteligența emotională a ajutat cu succes managerii să avanseze mai departe de know-how-ul intelectual și să iși perfectioneze inteligenta emotionala este numita Benchmarks, un mijloc de feedback pe mai multe nivele.  

Unul din marile învăţăminte pe care le-au tras companiile europene în ultimele două decenii în întrecerea cu firmele japoneze şi americane, a fost şi acela al necesităţii de a-şi compara performanţele produselor realizate şi a proceselor utilizate, cu cele existente la firmele cele mai bine cotate din punct de vedere al managementului.

Citește mai mult: Filosofia benchmarking-ului şi impactul pe care-l poate genera

Rezultatele studiilor in domeniul leadership-ului în afaceri și aria profesională reliefează o imagine foarte complex asupra IQ (inteligența intelectuală) complexă. Scorurile la testele IQ pot prezice extrem de exact dacă un individ poate face față rigorilor cognitive ale unui anumit post. Sute, poate chiar mii de studii au arătat ca IQ-ul poate indica locul in ierarhie pe care un angajat îl poate ocupa cu succes; fără niciun dubiu. 

Dar IQ-ul se dovedește mai puțin eficace în a prognostica: cine dintr-un grup de candidați talentați pentru o poziție cu cerințe intelectuale ridicate poate deveni cel mai bun lider? Acest lucru se datorează parțial „efectului de nivel”: toți cei ce operează la cele mai înalte niveluri dintr-o anumită organizație au urmat un proces de selecție în prealabil axat pe intelect și experiență. La aceste niveluri înalte, un IQ ridicat devine o necesitate, o abilitate ce este necesară pentru a intra și a rămâne în „joc”.

Citește mai mult: EQ vs IQ

Problematica victimologiei

Delincvența juvenilă este una dintre problemele mari ale societăților actuale și, din păcate, și ale zonelor defavorizate din cuprinsul societății românești. Ea este favorizată de deficitul de educație, atât în sensuș educației formale (școalre), cât mai ales în sensul socializării primare și educației familiale. Alături de factorii strict de natură familială, un rol important revine în explicaţiile sociologice ale delincvenţei juvenile, structurilor, proceselor şi problemelor sociale. În acest sens, familia este, ea însăşi, plasată într-un mediu social, căreia nu poate să nu-i recepteze influenţele. Mai multe cercetări, întreprinse în acest sens, au arătat că o mare parte dintre tinerii delincvenţi provin din familii caracterizate de un pronunţat handicap economic şi cultural, nevoite să se confrunte cu o serie de dificultăţi materiale, cu sărăcia, şomajul, lipsa resurselor şi caracterul deplorabil al condiţiilor de locuit. În aceste medii familiale defavorizate, copilului nu i se poate asigura nici măcar nevoile elementare de hrană, educaţie sau protecţie socială, părinţii fiind, ei înşişi persoane nerealizate, care au trăit din plin experienţa eşecului. Plasat în acest mediu defavorizat, definit de lipsa resurselor şi a aspiraţiilor, tânărul aspiră, de cele mai multe ori, la scopuri şi stiluri de viaţă superioare categoriei sociale din care face parte. (Rădulescu,Dâmboianu, 2003)

Din aria delincvenţei care însoțește, ca fenomen, zonele defavorizate, face parte și victomologia ca tip specific de problemă socială, a cărei rezolvare preocupă cu prioritate instituţiile de conducere şi administrare socială, a derivat, în zona ştiinţelor socioumane, mai ales a sociologiei, psihologiei şi a asistenţei sociale, studiul diadei agresor-victimă. Dacă psihologia agresorului, circumstanţele care au determinat producerea comportamentului agresiv au fost insistent cercetare atât din punct socio-uman, cât şi biologico-medical, victima a rămas, multă vreme, omul uitat. Desigur că, în relaţia agresivă, comportamentul determinant este cel al agresorului; victima are totuşi, la rândul său, contribuţie în desfăşurarea, finalizarea sau chiar iniţierea actului violent.

Citește mai mult: PROBLEMATICA VICTIMOLOGIEI ÎN ZONELE DEFAVORIZATE

Socializarea este definită mai cu seamă ca legătură între generații. Inițial, prima sa utilizare (1836) a avut două sensuri: unul referitor la persoane, anume acela de a dezvolta relații, a forma un grup social și un al doilea referitor la buniri, de a intra într-un regim colectiv (colectivizarea producției, proprietății etc.). Sociologul german Georg Simmel definește socializarea ca intrarea în societate (diferită de apartenența dată la o comunitate, în termenii lui F. Tőnnies), faptul de a constitui asociații și, deopotrivă, colectivizare. Max Weber, alt nume ilustru în sociologie, face, referindu-se de asemenea la distincția între comunitate și societate făcută de Ferdinand Tőnnies, deosebire între socializarea comunitară (comunitatea ca loc în care te naști, trăiești cu toți „ai tăi”, fiind, la rândul tău, unul „de-al nostru”, „de-al locului”) și cea societală (în care instri ca într-un spațiu străin, prin asociere voluntară, implicând relații de schimb, concurență ș.a.). În 1897, Franklin Henry Giddings, sociolog american, deosebea între socializarea indivizilor (care implică dezvoltarea personalității umane) și socializarea lucrurilor sau activităților (ca intrare în forme sociale, căpătarea de semnificații sociale).

Citește mai mult: Influențele culturale în socializare și protecția copilului