Linii directoare U.N.E.S.C.O. cu privire la educaţia interculturală

Principiul I: Educaţia interculturală respectă identitatea culturală a elevului printr-o ofertă educațională adecvată din punct de vedere cultural şi de înaltă calitate pentru toți

Acest pricipiu poate fi pus în practică prin:

Ø  utilizarea unei curricule şi a unor materiale de predare-învăţare care:

- se pliază pe cunoştinţele şi experienţele de învăţare ale elevilor;

- îi ajută pe elevi să înţeleagă şi să aprecieze propriul patrimoniu cultural;

- au ca scop dezvoltarea respectului pentru propria identitate culturală, limba maternă şi

valorile naţionale;

Citește mai mult: EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ ÎN ŞCOALĂ - PREZENTARE BUNE PRACTICI

Şcoala, alături de alte instituții care funcționează în comunitate este direct influențată de nivelul de dezvoltare comunitară. În esență, dezvoltarea comunității vizează evoluția acesteia, un proces de intervenție complexă, planificată, care are ca scop creşterea capacității comunității de a-şi pune în practică propria viziune de dezvoltare.

Comunitatea, înțeleasă ca un sistem social în care relațiile sunt personale, informale, tradiționale şi sunt bazate pe sentimente (sat, bloc, cartier, oras mic, etc.) – conform definiției lui Ferdinand Tönnies (1944) - promovează percepția conform căreia individul face parte dintr-un sistem mic, este securizat afectiv.

„În comunitate omul se naşte şi e legat de aceasta la bine şi la rău…Există o comunitate familială de origine, de obiceiuri, de credințe”. Spre deosebire de societate, unde relațiile sunt impersonale, utilitare, formale, raționale, bazate pe schimburi comerciale, politice, etc..

Citește mai mult: DEZVOLTAREA COMUNITARĂ ŞI INFLUENȚA SA ASUPRA INSTITUȚIEI ȘCOLARE

Planificarea individualizată a procesului educațional se realizează în conformitate cu constatările și recomandările formulate în rezultatul evaluării complexe și multidisciplinare a dezvoltării copilului și are drept scop asigurarea progresului pe domeniile de dezvoltare a acestuia.

Un exemplu de bună practică în educația incluzivă îl reprezintă Planurile Educaționale Individualizate (PEI) care au un rol major în precizarea tipurilor de adaptări care sunt necesare în mediul de învare  și în evaluarea progresului elevilor cu dizabilități.

Peters (2003) trece în revistă datele din raportul OECD (1994), The Integration of Disabled Children into Mainstream Education: Ambitions, Theories and Practices, în care au fost analizate succesele și dificultățile întâmpinate în integrarea copiilor cu dizabilități din 23 de țări membre ale OECD.

Conform datelor prezentate în acest raport, există mai multe forme de plasare a copiilor cu dizabilități, de la plasarea în școli speciale (segregare), până la includerea în clase din școlile de masă, cu oferirea de sprijin individualizat. O dată identificată forma de sprijin, în majoritatea țărilor se elaborează Planuri Educaționale Individualizate (PEI). Aceste planuri au ca punct de pornire evaluarea nevoilor și identificarea abilităților/capacităților copiilor pentru a le oferi ulterior acestora forme adecvate de sprijin. Dintre practicile pedagogice cu eficiență crescută în includerea copiilor sunt menționate învațrea prin cooperare, peer tutoring, și învarea în grupuri heterogene.

Citește mai mult: PLANUL EDUCAȚIONAL INDIVIDUALIZAT PENTRU COPIII CU CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE

Deşi au trecut aproape două decenii de la lansarea paradigmei educaţiei incluzive pe plan mondial, nevoia de promovare continuă a acesteia nu s-a epuizat

            Importante organizații internaționale interguvernamentale, precum Organizația Națiunilor Unite (ONU), UNESCO, UNICEF, Consiliul Europei, Banca Mondială și Organizația pentru Cooperare și Dezvolatre în Europa (OCDE) acordă o atenție deosebită educației incluzive, realizând studii și cercetări în acest domeniu, prezentându-și totodată viziunea despre acest fenomen și conceptele care derivă din acesta.

Conceptul incluziunii își are originile în Declarația Universală a Drepturilor Omului (ONU, 1948), care recunoaște că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi. Această declarație induce ideea că incluziunea este acceptarea tuturor oamenilor, independent de diferențele dintre ei.

Un rol deosebit în fundamentarea educației incluzivae l-a avut recunoaşterea efectivă şi plenară, a tuturor drepturilor, pentru toţi copiii, realizată în 1989, odată cu adoptarea de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

Citește mai mult: ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI EDUCAȚIA INCLUZIVĂ