„Şcoala românească trebuie să se adapteze individualităţii şcolarului român şi nevoilor timpului şi locului, adică să fie şcoală pe măsura elevilor noştri şi a realităţilor de la noi” (din articolul „Preocupări pedagogice ale anului 1928 în străinătate şi la noi”, în revista Educaţia. Revista pentru şcoală şi familie, Nr. 1-2, ianuarie-februarie 1929).

            Şcoala incluzivă reprezintă o provocare pentru şcolile obişnuite, însă ea nu trebuie privită ca o ameninţare pentru performanţa acestor şcoli. Multe dintre aceste instituţii găsesc ca fiind dificil să integreze elevii cu nevoi speciale în cadrul claselor obişnuite. Însă această teamă poate fi depăşită prin educaţie, resurse didactice adecvate, sprijin şi nu în ultimul rând credinţa că incluziunea este un drept moral şi social ce nu poate fi negat nimănui.

Potrivit prevederilor Declarației de la Salamanca asupra educației cerințelor speciale adoptată la conferința mondială „Acces și calitate“ organizată de UNESCO și Ministerul Educației din Spania, 7-10 iunie 1994,  școlile trebuie să primească toţi copii, fără nici o deosebire privind condiţiile lor fizice, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură. Acestea se referă şi la copiii cu dizabilităţi sau talentaţi, copiii străzii şi copiii care muncesc, copii din populaţii îndepărtate sau nomade, copii aparţinând minorităţilor lingvistice şi etnice.

Citește mai mult: ȘCOALA INCLUZIVĂ – PROVOCARE PENTRU ȘCOALA OBIȘNUITĂ

Egalitatea de șanse reprezintă conceptul conform căruia toate fiinţele umane sunt libere să-şi dezvolte capacităţile personale şi să aleagă fără limitări impuse de roluri stricte. Egalitatea de şanse are la baza asigurarea participării depline a fiecărei persoane la viața economică și socială, fără deosebire de origine etnică, sex, religie, vârstă, dizabilități etc. 

Totuși, a trata două persoane în mod egal nu înseamnă a le trata la fel! Din contra, a asigura egalitatea de şanse înseamnă să iei în considerare contextul specific care influenţează persoana în cauză şi să permiţi fiecărui individ să îşi folosească întregul potenţial, fără a-i impune limitări care nu sunt întotdeauna specifice persoanei sale.

Egalitatea şanselor semnifică, în fapt, oferirea de opţiuni multiple pentru capacităţi şi aptitudini diferite, „o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare”, o educaţie deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în funcţie de nevoile sale specifice – evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea – care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială. Această opţiune a fost susţinută de politicile de egalizare a şanselor care au avut ca obiective combaterea excluziunii şi selecţiei exacerbate, formarea competenţelor de bază pentru toţi indivizii, educaţia de tip „a doua şansă” pentru cei care au părăsit sistemul educativ, integrarea educaţiei formale cu educaţia non-formală şi educaţia informală, astfel încât să se extindă situaţiile de învăţare.

Citește mai mult: RESPECTAREA PRINCIPIULUI EGALITĂȚII DE ȘANSE ÎN SISTEMUL EDUCAȚIONAL

          Medierea reprezintă, alături de negociere și arbitraj, o formă de intervenție eficientă în situații de conflict manifest.

®   Negocierea este procesul de comunicare care are ca scop atingerea unei înţelegeri. Cele două părţi acţionează împreună pentru a reduce diferenţele dintre ele. Dacă negocierea nu rezolvă conflictul, se recurge la mediere.

®   Medierea este forma de intervenţie prin care se promovează reconcilierea sau explicarea, interpretarea punctelor de vedere, pentru a fi înţelese corect de către ambele părţi. Este de fapt negocierea unui compromis între puncte de vedere, nevoi sau atitudini ostile sau incompatibile. Medierea presupune, de regulă, existenţa unei a treia părţi care să intervină între părţile în dispută. Această persoană încearcă să ajute cele două părţi în conflict să ajungă la o decizie satisfăcătoare pentru ambele părţi.

®   Dacă nici medierea nu rezolvă conflictul, se poate recurge la arbitraj. Arbitrajul constă în audierea şi definirea problemei conflictuale de către o persoană de specialitate sau desemnată de o autoritate. Arbitrul acţionează ca un judecător şi are putere de decizie.

Citește mai mult: MEDIEREA CONFLICTELOR

          Negocierea este „procesul în care două sau mai multe părţi, având obiective comune şi conflictuale, dezbat posibilităţile unui eventual acord” (Hellriegel, Solcum și Woodman, 1992, p. 478).

          Calităţile negociatorului eficient (Stoica-Constantin, 2004):

·        Atitudinea pozitivă, optimistă, orientarea/programarea spre succes.

·        Stăpînirea de sine. Una dintre cele mai vechi tactici de a obţine victoria este destabilizarea adversarului. Pentru cultivarea stăpînirii de sine se pot folosi respiraţia, muzica, zîmbetul etc.

·        Răbdarea. În timpul negocierii va trebui să ne respectăm propriul ritm, încercând totodată să ni-1 acordăm cu cel al interlocutorului.

·        Flexibilitatea stilului de negociere, pentru a face faţă negociatorilor diferiţi şi/sau modificărilor stilului aceluiaşi negociator, în cursul unei sesiuni de negociere.

·        Motivaţia: propria motivaţie, p

Citește mai mult: NEGOCIEREA: FORMĂ EFICIENTĂ DE REZOLVARE A CONFLICTELOR