Autorii de cercetări privind eficiența sistemelor și proceselor de învățământ, specialiștii în management, dar, mai recent, și cadrele didactice sunt tot mai implicați în cunoașterea specificului organizațiilor, în special a organizațiilor școlare. Dacă până în urmă cu câteva decenii, școala era „un loc unde se învăța”, ba chiar, uneori, o persoană care învăța (procesul de învățământ grupat în jurul dascălului, ca figură centrală și, cumva, „întemeietoare” a învățăturii și școlii) ori, în vremuri și societăți mai evoluate, o instituție, în ultimul timp ea devine din ce în ce mai mult interesată de achizițiile de informații și practici din spațiul  organizațional economic. Primele teorii și interpretări asupra organizațiilor au apărut în economie. În literatura sociologică sau filosofică se face distincția între instituții și organizații, în sensul că instituțiile sunt sisteme de reguli care modelează interacțiunile umane, care pot fi formale sau informale. Organizațiile, în schimb, au un caracter mai „palpabil”, pragmatic, ele desemnând un grup de oameni care lucrează împreună pentru atingerea unui țel sau numai a unui obiectiv. În acest sens, un exemplu relevant este acela al școlii: organizarea școlii presupune stabilirea locului, a datei, a actorilor (persoanelor care participă) etc., pe cand instituțiile reprezintă regulile care stabilesc modul de desfășurare a activităților specifice.

Citește mai mult: CULTURA ORGANIZAȚIEI ȘCOLARE

      Buna educație a fost definiță în pedagogie nu atât ca adaptare a copilului/insului la societate, cât și ca beneficiu al societății de pe urma individului. Realizarea acestui dublu scop se vădește în destinul post-școlar al tânărului. Alfred Binet, reprezentant al pedagogie experimentale, crede că este necesar să se facă studii aprofundate despre ce anume fac elevii de-a lungul vieții – ceea ce au devenit astăzi binecunoscutele studii alumni, care caută să evidențieze traseul profesional al celor care părăsesc băncile școlilor, facultăților etc. Preocuparea aceasta vine din nevoia de a ști dacă școala a avut un rol, și cum anume s-a manifestat, în modelarea destinului unui copil/viitor adult.

Citește mai mult: Criteriile bunei educații

Psihologul care va fundamenta din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor în perechi de trăsături polare va fi Carl Gustav Jung. El arată că asa cum în viaţă, în natura, în societate intalnim fenomene polare (viaţă-moarte, sănătate-boală, zi-noate) tot aşa şi personalitatea umană este diferit orientată; fie spre afară, spre exterior, fie spre propria sa interioritate subiectivă, primii fiind numiţi extravertiţi, iar ceilalti introvertiţi. Persoanele la care aceste orientări nu sunt evidente, echilibrul lor fiind nota lor distinctivă, poartă denumirea de ambivert.

Citește mai mult: Acţiunile educative pot produce compensaţii temperamentale

Acţiunile educative pot produce compensaţii temperamentale. Astfel, copii colerici (agitaţi, impulsivi şi nestăpâniţi), datorită exerciţiilor sociale, presiunii opiniei colegilor, a aprecierilor de grup şi a atitudinii profesorilor, vor face eforturi pentru a se autocontrola şi vor deveni treptat mai stăpâni pe conduita lor. Cei care au un temperament flegmatic (inerţi, lenţi şi meticuloşi) vor depune eforturi pentru a-şi mări ritmul activităţilor, a-şi spori flexibilitatea gândirii, mobilitatea acţiunii şi atenţiei. Copiii melancolici (interiorizaţi, sensibili, timizi şi visători), în procesele de adaptare şi integrare în sociogrup, vor dobândi încredere în propriile capacităţi, vor fi activaţi şi solicitaţi în comunicarea educaţională şi vor fi încurajaţi mai ales de propriile lor succese. Sangvinicii, treptat, se vor alinia şi ei la criteriile şi aprecierile dominante ale mentalităţii sociogrupului de elevi, vor începe să reflecteze şi să delibereze mai mult şi mai bine înainte de acţiune şi vor ceda loc şi altor elevi să discute şi să iniţieze acţiuni.

Citește mai mult: Acţiunile educative pot produce compensaţii temperamentale