Modernizarea învăţământului este un proces logic, constituit dintr-o suită de acţiuni ce vizează realizarea unei concordanţe a învăţământului cu cerinţele societăţii în general, cu transformările fundamentale care au loc în viaţa socială, în economie, în ştiinţă şi tehnologie, în cultură, în mod special. Modernizarea urmăreşte, deci, reducerea acelui decalaj, care există între educaţie şi societăţii. Acţiunii de modernizare îi revine sarcina de a depista mijloacele pedagogice dezvoltarea indispensabile perfecţionării educaţiei şi a transformării ei într-o forţă motrice a dezvoltării societăţii. Această adaptare a învăţământului la cerinţele şi coordonatele progresului social a constituit o preocupare continuă a reprezentanţilor şcolii şi gândirii pedagogice progresiste.

Citește mai mult: Delimitarea noţiunilor de performanţă şcolară la şcolarii mici

Din punct de vedere psihopedagogic

Din punct de vedere psihopedagogic, repetenţia este dăunătoare pentru că îi inoculează elevului sentimentul neîncrederii în forţele sale, îl demobilizează, îi zdruncină interesul pentru cunoaştere, îi creează dificultăţi de adaptare în colectiv şi mai târziu, chiar în viaţa şi activitatea socială. Repetentul este privit în colectiv cu ostilitate nu numai de copii, ci şi de învăţător, având în vedere că noul venit îi împovărează activitatea.Repetenţia declanşează situaţii conflictuale între copii şi părinţi, între copil şi alţi membri din anturajul său, între familie şi învăţătorul care a aplicat sancţiunea.

Citește mai mult: Factori care stau la baza performanței școlare

Educabilitatea. Educabilitatea, care a fost definită drept capacitatea elevilor de a-și însuși conținuturile școlare presupune, în concepția sociologului francez Pierre Bourdieu, existența unor habitusuri, adică a unor dispoziții durabile, transpozabile, capabile să funcționeze ca principii și reprezentări ale comunității, dar care există de-sine-stătător, fără a fi controlate de vreun agent sau instituție a acesteia. Habitusurile sunt asimilabile unui simț practic care constă în preferințe, gusturi, structuri cognitive durabile și scheme de acțiune care organizează acțiunea practică, sau unei conștiințe practice (conform sociologului Anthony Giddens, ceea ce este stabil, predictibil în percepția, gândirea, acțiunea indivizilor, fără ca ei să fie neapărat conștienți de aceasta, o „natură a omului”). Habitusul se deprinde prin socializare, în familie, în sistemul educativ sau în categoria socială din care cineva face parte.

Citește mai mult: LIMBAJUL CA MOD DE EXCLUZIUNE SAU INCLUZIUNE SOCIALĂ SAU EDUCAȚIONALĂ

Socializarea este convențional definită ca un proces în două trepte: intrarea copilului în lumea familială și familiară a legăturilor primare, de rudenie – socializarea primară – și intrarea lui în lumea socială extrafamilială, reprezentată în primul rând prin instituțiile școlare – socializarea secundară. Socializarea primară este prima socializare, pe care individul o trăiește în copilăria timpurie și pe parcursul căreia devine membru al societății. Socializarea secundară este reprezentată de orice proces care îl pregătește și îl introduce pe individ în noi sectoare ale lumii obiective din societatea lui. Ambele etape presupun procese cu specific educațional, însă diferit organizare și cu finalități care, deși convergente, se pot deosebi,

Citește mai mult: Socializarea și procesul educațional