În „Dicţionarul de pedagogie” (1979, p. 206), alături de definirea termenului „dificultate de a se integra într-o instituţie şcolară”, întâlnim şi o o altă semnificaţie: „situaţia copilului care nu are comportamente normale într-o clasă sau într-o şcoală pentru una sau mai multe din cauzele următoare:

•           nivel mental inferior celui necesar pentru înţelegerea disciplinelor prevăzute (deficienţi mintal, întârziaţi psihic sau organic) sau formă de inteligenţă (practică, teoretică etc.) neconvenabilă pentru învăţământul respectiv;

 •           deficienţe senzoriale sau locomotorii care nu îi permit să urmeze şcoala;

•           întârziere şcolară datorită unor lacune în cunoştinţele acumulate;

 •           comportament incompatibil cu o viaţă de grup (nu respectă regulile impuse, nu acceptă autoritatea, este agresiv cu colegii sau profesorii etc.);

 •           dificultăţi specifice în învăţământ (dislexie, disgrafie, discalculie etc.) ce pot antrena tulburări în domeniul afectiv.

Citește mai mult: Inteligenţa elevului este rodul propriei sale acţiuni

Domeniul protecţiei copilului este apărarea drepturilor copiilor. In acest domeniu intră atât sistemul instituţional, legislativ, de servicii şi de activităţi care se adresează promovării drepturilor tuturor copiilor, cât şi cele care se adresează ocrotirii copiilor expuşi riscului de ale fi încălcate drepturile. In această a doua categorie se află în primul rând copiii supuşi relelor tratamente: copiii care suferă abuzuri, neglijare, exploatare prin muncă sau sexuală, respectiv cei traficaţi. Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de la o mare varietate de concepţii teoretice, toate având în comun înţelegerea abuzului ca fiind cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului. Definiţiile mai noi le completează pe cele mai vechi cu ideea că omiterea unor acţiuni poate deveni abuzivă, nu numai comiterea unor acte împotriva copilului.

Maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi.

Citește mai mult: FORME DE RELE TRATAMENTE ALE COPIILOR: ABUZUL SOCIETAL ȘI INSTITUȚIONAL

Abordări sociologice și psihologice ale socializării

Preocuparea pentru fenomenul de socializare a apărut atunci când s-a precizat, în sociologie, mai cu seamă în teoria despre diferența comunitate-societate la Ferdinand Tőnnies (1855-1936), preocuparea pentru includerea persoanei, copil sau adult, într-o formă socială ne-organiză. Cu alte cuvinte, integrarea în familie, vecinătate, în grupul etnic sau religios este una firească, organică, au loc în copilărie cea mai timpurie și presupun o apartenență naturală, neproblematică la aceste forme definite drept forme comunitare. Dimpotrivă, integrarea în colectivele școlare sau profesionale, în societatea mediului urban cu toate formele sale asociative presupune un efort de adaptare din partea persoanei. De aceea Max Weber (sociolog german, 1864-1920) a făcut diferență, în spiritul teoriei lui Tőnnies, între socializarea comunitară, neresimțită ca problematică, în care instituțiile sociale nu intervin, de obicei, și socializarea societală, care presupune asocierea voluntară, relații de schimb, concurență, solicitarea persoanei pe mai multe planuri, și care trebuie sprijinită de instituții sociale, extrafamiliale, precum școala.

Citește mai mult: Organizarea transmiterii educaționale: socializarea

        Orientarea preventivă, este considerată mai facilă, mai puţin costisitoare şi mai eficientă decât terapia propriu-zisă.

Profilaxia comportamentelor deviante se referă la totalitatea măsurilor adresate indivizilor, precum şi structurilor sociale cărora le aparţin, luate în scopul prevenirii conduitelor neintegrate social, prin intervenţia precoce asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera devianţa. Astfel, profilaxia ne apare ca o măsură de sănătate individuală şi colectivă, o acţiune amplă, desfăşurată sistematic, strategie de combatere şi de eradicare a cauzelor, pentru a cărei reuşită e nevoie de o echipă interdisciplinară.

       Prevenţia presupune aplicarea unui sistem de măsuri structurate în timp sub forma prevenţiei primare, prevenţiei secundare şi prevenţiei terţiare.

      Prevenţia primară se adresează nemijlocit cauzelor generatoare, împiedicând apariţia devierilor de comportament; ca operaţii, cuprinde cunoaşterea elevilor, analiza, identificarea şi înlăturarea factorilor de risc ce pot genera devieri de comportament.

         Prevenţia secundară se referă la identificarea precoce a situaţiilor de inadaptare şi remedierea lor înainte ca acestea să se structureze în comportamente deviante.

Citește mai mult: Profilaxia comportamentelor