Politicile educaționale sunt cele prin care se definește structura și funcționarea sistemului de învățământ. În cadrul statelor moderne, ele sunt metoda prin care statul gestionează procesul de învățământ. Sorin Cristea (2003, 64) definește politica/politicile educaționale ca „ansamblul deciziilor strategice stabilite de organizaţii sociale angajate în conducerea sistemului de învăţămînt la nivel de vârf (ministerul învăţămîntului), teritorial (direcţii/inspectorate şcolare), local (unităţi şcolare)”.

Începutul gestionării învățământului de către stat a fost determinat de apariția statelor naționale. În Europa, în timpul Revoluţiei franceze, Danton spunea că toţi copii „aparţin Republicii înainte de a aparţine părinţilor lor”, iar Bonaparte insistă ca „legea să ia copiii încă de la naştere sub oblăduirea ei, să participe la educaţia sa, să-l pregătească pentru o profesie, să reglementeze cum şi în ce condiţii va putea să se căsătorească, să călătorească, să-şi aleagă o carieră.”

Citește mai mult: FUNCȚIILE ȘCOLII

Constituită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orientarea pedagogică experimentală s-a afirmat ca o reacție față de caracterul speculativ al vechii pedagogii, care, considerată la acea vreme ca lipsită de rigoare științifică, părea că nu face decât să deducă, din filosofie, poziții, idei, proiecte despre educație neconfirmate prin metodele științifice în afirmare.

Apariția și dezvoltarea pedagogiei experimentale a fost reflexul, pe plan teoretic, a transformărilor înregistrate în secolul al XIX-lea în domeniul științelor naturii, îndeosebi la nivelul metodei. Are loc impunerea și generalizarea spiritului pozitivist în cunoaștere și, mai ales, a metodei experimentale, metoda care, dominând științele naturii, a fost preluată și folosită pe larg și de științele socio-umane, până într-acolo încât a extins  denumirea lor, generând denumiri de ramură, cum ar fi psihologie experimentală sau pedagogie experimentală.

Citește mai mult: Repere din pedagogia experimentală

Dezvoltarea psihică a copilului se realizează în stadii, fiecare stadiu caracterizându-se printr-o configuraţie proprie de procese şi însuşiri psihice. Trecerea de la un stadiu la altul marchează un salt nu numai în cadrul diverselor componente psihice, ci şi în cadrul relaţiilor dintre ele, a personalităţii în ansamblul său.

După cum susţine A. R. Luria, odată cu trecerea spre stadiile superioare, ,,componentele psihice mai complexe ale acestora încep să exercite o influenţă reglatoare asupra componentelor psihice elementare”. Aceeaşi idee o întâlnim şi în afirmaţia lui L. S. Vîgotski, conform căreia în perioadele timpurii ale copilăriei dezvoltarea se produce de ,,jos în sus”, în sensul că procesele psihice mai complexe se formează pe baza proceselor elementare, pentru ca în perioadele mai avansate dezvoltarea să se producă ,,de sus în jos”, procesele psihice complexe influenţându-le pe cele elementare.

Citește mai mult: Adevărata educaţie este cea care obţine adeziunea şi colaborarea elevului

John Dewey și metodologia pedagogică a pragmatismului

 Teoria din spatele acestei metodologii pune accentul pe motricitate, pe acțiune în raport cu „contemplația” și stările de conștiință ce rezultă în urma acesteia:

„Cred că aspectul activ precede aspectul pasiv în dezvoltarea naturii copilului; că expresia apare înaintea impresiei conștiente; că dezvoltarea musculară precede dezvoltarea senzorială; că mișcările apar înaintea senzațiilor conștiente; cred că conștiința este esențialmente motrică sau impulsivă; că stările de conștiință tind să se proiecteze în acțiune.

Cred că neglijarea acestui principiu este cauza unei mari părți din risipa de timp și de efort din munca școlară. Copilul este condamnat la o atitudine pasivă, receptivă sau de absorbire” (Dewey, 1992: 52).

Citește mai mult: Concepția pragmatistă a pedagogiei