Materialul de mai jos prezintă câteva din nevoile majore pe care le au copiii noştri şi posibile soluţii cu care să venim în întâmpinarea acestor nevoi, precum și o descriere succintă a tipurilor de temperament, a interacțiunilor dintre acestea și impactul pe care îl are personalitatea fiecăruia în procesul de învățământ.

Conform lui Immanuel Kant: „ Părinţii care au primit ei  înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se  îndreaptă copiii. Dar, pentru a-i face pe aceştia mai buni, este  necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de  sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni  cu pregătire rea”. Un părinte adevărat va recunoaşte valoarea momentelor de  cotitură din viaţa copilului său, evidenţiindu-le.
Viaţa copilului este ca o călătorie pe un drum cu multe  obstacole; această călătorie începe în ziua în care se naşte,  iar destinaţia lui este realizarea potenţialului cu care a fost  înzestrat de Creator. Pentru unii dintre copii călătoria este  uşoară, pentru că ştiu direcţia în care se îndreaptă, iar  obstacolele nu par pentru ei mai grele decât proba de rezistenţă.  Pentru alţii însă, care aleg greşit la o răspântie,  reabilitarea este dificilă şi aceştia nu-şi mai găsesc elanul să-şi realizeze potenţialul. În acest moment trebuie să intervină părinţii, cu înţelepciune, fineţe, dar şi fermitate, pentru a modela împreună destinul copilului. 

Citește mai mult: IMPACTUL PERSONALITĂȚII COPILULUI ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

               Cu certitudine nu există o singură metodă de a educa un copil așa cum nu există o singură formă de personalitate a copiilor. Există variante si variante de a fi un părinte bun sau un părinte model. Unii părinți sunt extreme de preocupați de carieră, sunt stresati de probleme cotidiene, incat nu mai au timp și energie pentru problemele sau necesitățile copiilor. Pentru a oferi copiilor un echilibru emoțional, o dezvoltare psihică și o dezvoltare emoțională sigură, este necesară o viziune asupra conceptului de “părinte bun”.

               Un părinte bun este un părinte conștient. Este dificilă definirea conceptului de “părinte bun”.

               Un părinte bun, in acceptiunea unora, ar insemna să confere copilului extreme de multa libertate și tot ceea ce are nevoi, fără a interveni in deciziile și preocupările acestuia. Intr-o viziune diferită, a fi un bun părinte se asociază cu a fi un părinte care stie ce ii trebuie copilului său, dar care ia decizii raționale și rezolvă problemele in maniera didactico-pedagogică, ținând cont de ceea ce copilul are nevoie in dezvoltarea sa și nu de dorințele lui.

Citește mai mult: E GREU SĂ FII PĂRINTE, DAR MERITĂ SĂ FII PĂRINTE BUN

                Copiii cu dizabilități au aceleași nevoi ca orice alt copil - să invețe, să se joace, să fie acceptați, să aibă prieteni și să fie iubiți de părinți. Indiferent de dizabilitatea copilului, unul dintre cele mai importante lucruri de care să se i-a aminte este să se considere copilul in primul rând ca un copil ș dizabilitatea sa doar ca o parte a ceea ce este copilul. Ca in cazul oricărui copil, viitorul său este influentat de viziunea pe care o au părintii și de angajamentul  in vederea realizării visurilor acestuia.

               Vestea ca vei avea un copil cu dizabilitati, primita in timpul sarcinii, indiferent de circumstantele in care este aflata, cade ca un fulger ce iți sfășie sufletul in mii de bucăți. Te simți pierdută, ai impresia că se prăbuseste universul intreg peste tine, te cuprinde o revoltă surdă și toate acestea se amestecă vag și confuz in intrebarea retorica, al carei raspuns oricum nu te-ar ajuta cu nimic.

Citește mai mult: Familia - rol esențial în recuperarea și integrarea copilului cu dizabilități

Studiu de caz

Educaţia incluzivă prevede schimbarea și adaptarea continuă a sistemului educaţional pentru a răspunde diversităţii copiilor și nevoilor ce decurg din aceasta, pentru a oferi educaţie de calitate tuturor în contexte integrate și medii de învăţare comună. Astfel, şcoala nu are doar o funcţie instructiv-educativă, ci, ea însăşi, este o formă de integrare socială. În acest context,  integrarea socială nu poate fi separată de integrarea şcolară şi nu se poate realiza doar după finalizarea procesului şcolarizării. „Arta supremă a profesorului este de a trezi bucuria exprimării creatoare şi bucuria cunoaşterii".

Integrarea ca fenomen este fundamentată pe  ideea că relaţiile dintre indivizi sunt bazate pe o  recunoaştere a integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune ce le posedă.

În viziunea actuală asupra integrării se exprimă relaţia fundamentală dintre mediul şcolar şi cel social. Integrarea se realizează treptat, pe măsura dezvoltării unui copil, a devenirii sale ca fiinţă umană, şcoala fiind din această perspectivă, un mediu şi un factor fundamental la vârsta copilăriei.  (Vrasmas, T., 2001).  Deci, integrarea nu poate fi doar o finalitate, ci un proces continuu de asimilare a individului în grupuri şi sisteme sociale din ce în ce mai largi,  prin adaptarea acestuia la condiţiile vieţii unei societăţi umane.

Educaţia integrată se referă la integrarea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu cerinţe speciale în educaţie (copii cu deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizaţi socio-economic şi cultural copii din centrele de asistenţă şi ocrotire, copii cu uşoare tulburări psihoafective şi comportamentale pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora.

Citește mai mult: PARTENERIATUL FAMILIE ŞCOALĂ ÎN REUŞITA EDUCAŢIEI INCLUZIVE