Definirea familiei presupune două direcţii de abordare sociologică şi juridică. În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese şi aspiraţii.

              Astfel privită, familia ne apare după părerea Mariei Voinea „ca o relaţie socială distinctă, ca un grup primar al societăţii în care se manifestă multiple relaţii, fundamentele fiind cele de căsătorie“.

              În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care-şi are originea în acte juridice  precum căsătoria, înfierea, rudenia sau  raporturi asimilate relaţiilor de familie.

                 Familia este principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi prin căsătorie sau rudenie. Multiplele definiţii date până acum familiei au încercat să evidenţieze o serie de aspecte atât de ordin structural cât şi funcţional.

Citește mai mult: Familia, o instituţie puternică

Termenul „inteligenta emotionala” a fost folosit pentru prima data intr-un articol din anul 1990 de catre psihologii, Peter Salovey si John Mayer Cu toate ca acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenta emotionala pot fi datate pana la arhicunoscuta afirmatie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr) „Cunoaste-te pe tine insuti”. In Biblie, atat in Vechiul cat si in Noul Testament „Nu fa altuia ce tie nu-ti place” si „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” pot fi vazute ca elemente de Inteligenta Emotionala.

In 1983 Howard Gardner a introdus conceptul de: ”Inteligențe Multiple”. El argumenta ca exista nu doar un singur tip de inteligenta ca si cea masurata prin teste si dezvoltata in cadrul scolar, ci multiple tipuri de inteligente.

Gardner a identificat 7 tipuri de inteligenta diferite de abilitatile comunicative si matematice uzuale. Printre aceastea, el a inclus si doua abilitati personale: auto-constientizarea starilor interioare si interactivitatea sociala eficienta.

Citește mai mult: Inteligența emoțională un amestec de stăpânire de sine, motivație, empatie, gândire liberă, tact...

Gândirea laterală este strâns legată de intuiție, creativitate și dispoziție. Aceste patru procese:

-          gândirea laterală,

-          intuiția,

-          creativitatea,

-          dispoziția

au aceeași bază. Este tot un mode de folosire al minţii, ca şi gândirea logică – însă de alt tip.

Cultura se ocupă de obicei cu consacrarea anumitor idei. Educaţia se ocupă cu comunicarea acestor   idei   consacrate.   Ambele   se   ocupă   cu   perfercţionarea   continuă   a   acestor   idei,   prin modernizarea lor.

Singura metodă de schimbare a ideilor este conflictul, care funţionează în două feluri. Primul vizează confruntarea dintre idei opuse. Una dintre cele două idei va ajunge să o domine în practică pe cealaltă, care va fi suprimată, dar nu schimbată. Al doilea vizează un conflict între noile informaţii obţinute şi vechea idee. Se presupune că în urma acestui conflict vechea idee se schimbă. Aceasta este calea ştiinţei, care caută întotdeauna să obţină noi informaţii pentru a discredita vechile idei şi a da naştere unora noi. Este chiar mai mult decât calea ştiinţei, este calea cunoaşterii umane în general.

Intuiţia, creativitatea şi dispoziţia sunt greu de observat datorită faptului că mintea este foarte eficientă.

Mintea funcţionează astfel încât să creeze modele pe baza informaţiilor pe care le deţine. O dată ce aceste modele au fost formate, putem să le recunoaştem, să reacţionăm la ele şi să le folosim. Cu cât sunt folosite mai mult, cu atât se înrădăcinează mai mult.

Gândirea laterală se ocupă cu generarea de idei noi. Există o anumită concepţie, destul de stranie, potrivit căreia ideile noi apar numai pe calea invenţiilor tehnice. Însă acesta este doar un aspect minor. Noile idei reprezintă materia schimbării şi a progresului în orice domeniu, de la ştiinţă până la artă şi de la politică până la fericirea individuală. Gândirea laterală se ocupă de asemenea cu spargerea barierelor conceptuale ale vechilor idei. Aceasta duce la o schimbare de atitudine şi de abordare;  ne face să privim cu totul altfel lucruri pe care le-am privit întotdeauna în acelaşi fel. Eliberarea de vechile idei şi stimularea unora noi sunt două aspecte îngemănate ale gândirii laterale.

Gândirea   laterală   este   foarte   difertiă   de   gândirea   verticală  –  care   reprezintă   modul tradiţional de a gândi.

În gândirea verticală, înaintăm prin paşi secvenţiali, ce trebuie să aibe fiecare o justificare. Distincţia dintre cele două tipuri de gândire este foarte tranşantă. De pildă, în gândirea laterală, folosim informaţia nu de dragul ei, ci pentru efectele pe care le produce. În gândirea laterală se poate întâmpla să fie nevoie de o greşeală într-o anumită etapă pentru a ajunge în final la o soluţie corectă;  în gândirea verticală (logică sau matematică) acest lucru ar fi de-a  dreptul imposibil. În gândirea laterală se poate întâmpla să căutăm în mod deliberat informaţiile irelevante; în gândirea verticală selectăm numai informaţiile relevante. Însă gândirea laterală nu este un substitut pentrugândirea verticală. Ambele sunt necesare. Ele sunt mai degrabă complementare. Gândirea laterală este generativă. Gândirea laterală este selectivă.

          Cu ajutorul gândirii verticale putem ajunge la o concluzie printr-o situaţie validă de paşi. Datorită   temeiniciei   fiecărei   etape   din   această   suită,   putem   să   fim   foarte   încrezători   în corectitudinea concluziei. Însă indiferent cât de corectă ar fi această suită, punctul de plecare a fost o chestiune de alegere perceptivă, care a modelat apoi conceptele de bază implicate. De pildă, alegerea   perceptivă   tinde  să   creeze   distincţii   tranşante   şi   să   folosească   polarizarea   extremă. Gândirea verticală va lucra apoi cu conceptele produse în acest mod. Gândirea laterală este necesară pentru a clarifica alegerea perceptivă situată dincolo de domeniul gândirii verticale. Gândirea laterală va tempera în acelaşi timp şi aroganţa oricărei concluzii rigide, indiferent cât desolid ar părea traseul pe care s-a ajuns la aceasta. Gândirea laterală sporeşte şi eficienţa gândirii verticale.

Gândirea verticală dezvoltă idei care sunt generate de gândirea laterală. Nu putem săpa o altă groapă adâncind pur şi simplu aceeaşi groapă. Gândirea verticală este folosită pentru a adânci aceeaşi groapă.  Gândirea laterală este folosită pentru a săpa o altă groapă, în altă parte (De Bono, p. 1-11).

Edward de Bono este medic, psiholog, consultant, autor şi inventator. Are un doctorat în medicină, unul în psihologie, a scris 57 de cărţi traduse în 34 de limbi, cinci dintre ele şi în limba română. Este inventatorul conceptului şi tehnicilor de “Gândire Laterală”. Este un susţinător al predării gândirii ca abilitate în sine, prin toate cursurile pe care le-a creat: Six Thinking Hats, Lateral Thinking, Simplicity, Focus on Facilitation.

Bibliografie/ sitografie:

De Bono Edward (2003). Gândirea laterală, București: Curtea Veche

https://www.mindmaster.ro/sth

Pentru a înțelege importanța pe care a căpătat-o astăzi acest fenomen, sunt de recapitulat câteva dintre axiomele cele mai importante ale comunicării. A) Comunicarea presupune, de obicei, o abordare multidisciplinară. B) Comunicarea include și implică semne și coduri. Semnele sunt fapte care se referă la altceva decât la ele însele. Codurile sunt sisteme în care sunt organizate semnele și legătura dintre ele sau dintre ele și ceea ce semnifică ele. C) Semnele și codurile sunt menite să facă posibilă practica relațiilor sociale, sau comunicarea.

            Definițiile socio-psihologice se referă de obicei la comunicarea înțeleasă ca interacțiunea umană prin mesaje (Borțun, p. 11). Alte definiții, care provin mai ales din sfera artei sau lingvisticii, privesc comunicarea ca activitate se semnificare (transmitere de informații despre o realitate prin semne; transmitere sau schimb de sensuri, decupare, distorsionare sau creare de sensuri/înțelesuri). Sunt astfel recunoscute două școli în studierea comunicării (John Fisle, apud. Borțun, p. 14): 1) Școala „proces”, în care comunicarea este definită ca transmitere de mesaje, cu considerarea tuturor elementelor implicate în acest proces (emițător, receptor, canal, mesaj, feed back etc.) și unde sunt urmărite acuratețea și eficiența comunicării; aceasta școală este reprezentată mai cu seamă prin specialiști din SUA (v. infra, Primul mod de abordare sistematică a comunicării: comunicarea ca proces).  2) Școala semiotică, care privește comunicarea ca pe un fenomen de producere și schimb de semnificații, fiind profund condiționată cultural și care urmărește modul în care se manifestă această condiționare, conturându-se în jurul lingvisticii și artelor; această școală este întemeiată de lingviștii Ferdinand de Saussure și Charles S. Peirce.

Citește mai mult: COMUNICAREA CA PROCES DE INTEGRARE COGNITIVĂ ȘI DE INCLUZIUNE SOCIALĂ